Închisori

Maica Veronica sosise de curând [la mănăstirea Văcărești, transformată în închisoare n.n.], însoțită de încă o călugăriță. Făceau parte din lotul de la Mănăstirea Vladimirești unde era stareț părintele Iovan. Cei care l-au cunoscut spuneau că avea față de sfânt. Un ascet. Doctor în teologie, de o mare cultură și cu o profundă viață spirituală. Pe unde a trecut a impresionat prin ținuta lui demnă, și prin nivelul intelectual, și prin atitudinea fermă. Respectat de toți deținuții, administrația închisorilor nu-l scăpa nici o clipă din ochi.

(Nicolae Marinică - Jurnalul unui bandit, Editura Ramida, București, 1996, p. 194)

Una dintre preocupările majore ale Securității în legătură cu regimul de detenție a fost impregnarea cu ură (ură care stă la baza ideologiei comuniste) a raporturilor dintre paznici și deținuți. Nici o legătură cu tentă umană nu trebuia să existe între temniceri și deținuți. Toate raporturile noastre cu temnicerii erau reglementate în amănunt de un regulament, rece, inuman și crud, care avea în primul rând rostul de a dezumaniza legăturile dintre noi. Și totuși, spre marea noastră bucurie, umanitatea și uneori chiar dragostea creștinească, spărgeau blindajul urii. Cu mare bucurie îmi amintesc de aceste manifestări de excepție care demonstrau că oricât de profesionistă era organizarea urii, omenia răzbea la lumină.

Treceau zilele repede în fortăreța Jilavei. Toți eram în așteptarea plecării, de la o zi la alta. Mai ales noi cei recent veniți.

Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Dumineca se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și cu ea împărtășea deținuții.

”Martorii lui Iehova” de la Canal din ”Brigada preoților” aveau multe calități: erau harnici, curajoși, disciplinați, întreprinzători și solidari între ei, o solidaritate întinsă până la absurd, dar și unele defecte. […]

Pe preoți în special, pe catolici și pe ortodocși îi urau. În viziunea lor Papa de la Roma era Mamona, iar preoții cărturari și farisei fățarnici, arhierei mincinoși care strică legea. […] Pe iehoviști – o spunem aceasta cu durere pentru că au fost camarazii noștri de suferință – i-a interesat învățătura din Evanghelii numai acele versete care puteau fi interpretate ca fiind contra preoților. Pe acestea le știau pe dinafară și le rosteau papagalicește. În brigadă se socoteau niște oi în mijlocul lupilor, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii, iar pe preoți: ”șerpi, pui de vipere, povățuitori orbi care strecoară țânțarul și înghit cămila”.[…]

Aici facem o mică paranteză spre a vedea că dacă Dumnezeu iartă, destinul e necruțător, se răzbună.

Doi ani mai târziu, după falimentul suferit de ”Măreața construcție a Canalului Dunăre-Marea Neagră”, deținuții au fost transferați la diferite închisori sau la alte locuri de muncă din țară. Unii dintre componenții ”Brigăzii preoților” au ajuns la Aiud într-o perioadă când și penitenciarul ”căpitanului” Dorobanțu, pregătindu-se pentru ”marea reeducare”, trecea printr-o izolare cumplită, împovărat în foame, frig și asuprire chirioneană1.

Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelul Crăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor muncii”.

Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan, duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi. Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de colonelul Crăciun.