Nu toţi marii duhovnici ai Bisericii orto­doxe sunt preţuiţi aşa cum ar merita. Din pri­cini, adesea, obscure, mulţi dintre ei rămân în­tr-un con de umbră nemeritat. Între aceştia se află şi Părintele Ioan Iovan (1922-2008), cel care a avut o in­fluenţă covârşitoare, ca duhovnic al Mânăstirii Vla­di­mi­reşti din Galaţi. Condamnat la 12 ani de în­chi­soa­re politică sub comunişti, caterisit şi reprimit în cler după 24 de ani, şi-a încheiat lucrarea duhovni­cească, bătrân, bol­nav, şi oarecum izolat, la Mâ­năs­tirea Re­cea, din Mureş. La şapte ani de la moartea lui, ucenicii Părintelui Ioan cred că e timpul ca lumea creş­tină să afle cine a fost acesta cu adevărat. Cu un devotament exemplar, părintele profesor Jan Nicolae, de la Facul­tatea de Teologie din Alba Iulia, şi mona­hul Moise Iorgovan, de la Mânăsti­rea Oaşa, au reali­zat un film şi o carte dedicate ma­relui du­hov­nic tran­sil­vănean. Interviul pe care îl publicăm este rodul bunăvoin­ţei părintelui Nicolae, care a avut bună­tatea să reîn­vie, de dragul cititorilor noştri, persona­litatea pe ne­drept lăsată în uitare a du­hov­nicului-martir IOAN IOVAN.

Fenomenul Vladimireşti

- Părinte Jan Nicolae, pe lângă îndeletnicirile dvs. duhovniceşti şi profesorale, aţi dedicat pasiune şi timp pentru a întocmi o carte şi un film despre părintele Ioan Iovan, de la Mânăstirea Recea, că­ruia i-aţi fost, ani la rând, ucenic. Ce v-a motivat, în mod special, în acest demers?

 - Vedeţi, noi, românii, ne ataşăm foarte repede de mari duhovnici şi sfinţi străini, în special greci şi ruşi, dar pe ai noştri deseori îi ignorăm. Or, eu cred că e necesar să-i cunoaştem şi să-i recunoaştem întâi şi în­tâi pe părinţii noştri du­hovniceşti. Pentru a­ceas­ta trebuie să dăm mărturie despre ei ime­diat, pentru că îmbătrâ­nim, uităm şi sunt fapte şi învăţături pe care, mai târziu, nu va mai avea cine să le transmită în mod nemijlocit. Desigur, timpul are rostul lui. Am lăsat să treacă şapte ani de la mutarea Părintelui Ioan Iovan la cele veşnice - un soroc simbolic - l-am lăsat să se odih­­­nească şapte ani, iar acum îl punem să lucreze. Aşadar, am început să strângem mărturii despre el. Nu a fost numai dorinţa mea de a face această operă de redare a memoriei publice a Părintelui Ioan. Mai mul­tă lume resimţea nevoia aceasta de a-l onora, cu atât mai mult cu cât se manifestă o anumită jenă de a-l pomeni pe Părintele Ioan Iovan în rândul marilor du­hovnici din România. Nu înţeleg de ce. După părerea mea, este unul dintre cei mai însemnaţi duhovnici ai noştri. Nu am mai văzut un om cu o simplitate şi o ma­si­vitate duhovnicească ca a lui. Am cunoscut marii duhovnici români din ultimele decenii, am slujit cu unii dintre ei, am luat binecuvântare, m-au sfătuit, îi preţuiesc pe toţi, dar acest Părinte, care a mărturisit credinţa în plin stalinism, cu un curaj exemplar, merită şi el cunoscut. Este şi o datorie morală a noastră, a celor care îl ştim, dar şi una duhovnicească, de a-l arăta lumii aşa cum a fost. Spre bucuria mea, m-am întâl­­nit în gândul acesta cu părintele Moise Iorgovan de la Oaşa, şi cu operatorul Bogdan Pârlea, care au făcut şi alte proiecte de acest gen. Părintele Moise a stu­diat mult în arhivele de la CNSAS şi a văzut, în cele peste 2.500 de file ale dosarului întocmit de Se­curitate, cât a fost de nedreptăţit Părintele Ioan atât de autorităţile politice, cât şi de cele bisericeşti. Amândoi credem că trebuie să i se facă dreptate.

- Probabil că puţini dintre cititorii revistei noas­tre ştiu cine a fost şi ce-a pătimit Părintele Ioan Io­van, şi s-ar bucura să-i afle povestea.

- Întotdeauna, puterea politică a încercat să co­mande şi asupra spiritualului, iar uneori a reuşit. Aşa s-a întâmplat şi în comunism, când Bisericii i-au fost impuse cu anasâna anumite lucruri. De pildă, să fie caterisiţi anumiţi preoţi, ori îndepărtaţi din Sinod anumiţi episcopi, să fie numiţi alţii şi aşa mai departe. Părintele Ioan a fost duhovnicul Mânăstirii Vladimi­reşti, din judeţul Galaţi, începând din 1948. În câţiva ani, a căpătat o mare popularitate prin liturghisirea sa zilnică, prin dăruirea faţă de popor, prin puterea predicilor sale - care i-au întors pe mulţi în Biserică. Apoi, apariţia Părintelui în Moldova, cu invitaţia lui la o cuminecare mai frecventă a credincioşilor, la întâl­­nire cu Hristos, la lepădarea de păcatele grave - a provocat indignare. Cum, a venit un preot ardelean, care are un succes atât de mare, la noi? Cum le cere creştinilor să se împăr­tăşească mai des decât în cele patru mari posturi de peste an? Invidia călugărească s-a mani­fes­tat, şi ea, din plin. Şi-a mai existat un măr al discordiei. Între Părintele Ioan şi ierarhia Bise­ricii a fost o diferenţă de rapor­tare la statul comunist. Părin­tele Ioan a fost un adversar neîn­du­plecat al comunis­mului. Patriar­hul Iustinian şi elita preoţească pe care a încercat să o formeze au avut un compor­tament mai flexibil, să zicem; au încercat să nu provoace puterea politică, pen­tru ca să nu se înte­ţeas­că prigoa­na împotriva credinţei, să nu fie în­chise mânăstirile etc. Şi într-o oare­care măsură, au avut drep­tate, pen­tru că, după lucrarea de şapte ani a Părintelui Ioan, în 1955, Mânăstirea Vladimireşti a fost prima mânăstire din România închisă. A fost o ope­ra­ţiune teribilă a Secu­rităţii, care a năvălit noaptea, cu trupe nume­roase peste mânăstire, pentru a aresta pe Părintele şi câ­teva maici. Patriarhul Iustinian încercase până atunci, în câteva rânduri, să-l salveze pe Pă­rintele Ioan, propu­nându-i să-l mute la Bucureşti sau în Ar­deal, unde putea să-şi piardă urma şi să fie protejat. Dar Părintele a refuzat, pentru că se legase, prin hirotonie, să-şi sfinţească viaţa la Vladimireşti.

"Păcatul împărtăşirilor dese"

- Ce i se reproşa, de fapt, Părintelui Ioan? Sub ce mo­tiv a fost arestat?

- A fost acuzat de uneltire contra regimului. Co­muniştii se temeau de toţi cei care aveau influenţă asupra maselor şi, cu atât mai mult, de preoţi, care, prin însăşi natura misiunii lor, nu puteau fi decât anticomunişti. Înainte de a-l aresta, Securitatea a cerut caterisirea Părintelui Ioan, deci îndepărtarea lui de credincioşi, iar Sinodul s-a supus şi l-a scos din cler, pe motiv că face spovedanii colective şi că dă cumi­necarea fără discernământ. Cu un curaj de necrezut, Părintele nu a acceptat însă această decizie, a conti­nuat să slujească, să spovedească şi să împărtăşească. Mai mult, a trimis Sinodului un memoriu foarte dur, în care le bătea obrazul ierarhilor, spunând că au sacrificat raţiunile lui Dumnezeu pentru raţiunile unui stat ateu. Atunci, Securitatea a intervenit, sub pretextul că Părintele e răzvrătit, nu ascultă de autorităţile bise­riceşti şi de cele ale statului şi îşi asumă o calitate pe care nu o mai are.

- Se cuvine o explicaţie legată de acuza împăr­tăşa­niilor prea dese. Biserica interzice frecvenţa mai mare a lor?

- Cu timpul, în biserica orientală şi greacă, împăr­tăşirea la fiecare Liturghie a devenit un apanaj al cleri­ci­lor, iar pentru popor s-a rărit cuminecarea, înră­dăci­nân­du-se obiceiul de a te împărtăşi numai în cele patru posturi sau cel puţin o dată pe an. Aşa s-a ajuns până azi, când, deşi cerem creştinilor să se spo­vedească şi împărtăşească în cele patru mari posturi de peste an, cei mai mulţi o fac numai înainte de Paşti. E un scan­dal teologic că nu se cuminecă nimeni în marile săr­bători, în cele mai multe biserici. Or, Părin­tele Ioan Io­van a vrut să schimbe asta, prin a-i pregăti pe creş­tini să fie apţi de cuminecare la fiecare Litur­ghie.

În sensul acesta, Părintele Ioan Iovan, corespon­dent al Sfântului Ioan de Kronstadt din Bise­rica Ru­siei, este un dar al lui Dumnezeu făcut Bisericii noas­tre. Ce-i uneşte pe cei doi? O anumită îndrăzneală euharistică. Îndrăzneala nu este obrăznicie, ci un dar al Duhului Sfânt, pe care îl cerem de fiecare dată la Litur­ghie. În rugăciunile care se spun imediat după ce are loc prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, înainte să ne cuminecăm, îi cerem lui Dumnezeu "îndrăzneala cea către Tine". Adică, îi cerem Duhului Sfânt să ne dea acea dinamică şi orientare către Părintele Ceresc, care ne aşează în dem­nitatea de fii ai Săi, fraţi cu Hristos, la masa Împă­ră­ţiei Sale. Şi nu poţi accepta invitaţia la o masă şi să nu mănânci, nu? Sau să mănânci din joi în Paşte...

"A purtat rănile lanţurilor toată viaţa"

- Să revenim la arestarea Părintelui Ioan...

- Părintele Ioan ştia că va fi arestat şi s-a pregătit. Şi-a cusut pe spatele maieului anti­misul - acea pânză pe care este imprimată o icoană şi în care sunt părti­cele din sfinte moaşte; altarul portabil al preotului, pe care poate sluji oriunde, şi în pădure, la nevoie, aşa cum au făcut de multe ori româ­nii, în vremuri de pri­goană. Apoi, timp de 12 ani, cât a stat închis, a slujit Sfânta Liturghie zi de zi. În temniţă a dovedit că ati­tudinea sa era una autentică, de dă­ruire totală faţă de Hristos şi oa­meni, nu una prin care a încercat să impresioneze şi să câştige faimă. Mulţi dintre cei care au supravieţuit închisorilor co­muniste au scris, după 1990, despre Părintele Ioan cu admiraţie. De pildă, N. Steinhardt povesteşte în celebra sa carte "Jur­na­lul fericirii" că, după botezul lui în închisoare, a primit, printr-un terţ, o fărâmă de împărtăşanie de la Pă­rintele Ioan Iovan. Scriitorul Nico­lae Balotă, care era greco-cato­lic, îl elogiază şi spune că nu a văzut în închisoare o figură mai mistică şi mai interesantă sub raport duhov­nicesc decât Părintele Ioan Iovan. Este consem­nat şi un moment de ecu­menism duhovnicesc, în care Pă­rintele Ioan a slujit Liturghia ortodoxă şi s-a cu­mine­cat cu un episcop romano-catolic şi cu unul greco-ca­tolic. În momentele de suferinţă, graniţele confesio­nale dispăreau şi îi ţinea la un loc numai crucea lui Hristos. Pentru această jertfă a sa, de a sluji în acele condiţii neîncetat, l-am pictat în biserica aceasta, în care ne aflăm, la proscomidiar, cu potirul în mână, în veşminte pascale, şi cu două păsări, de-a stânga şi de-a dreapta, care poartă câte un ciorchine de strugure. Căci Părintele spunea: "Dumnezeu nu m-a uitat în închisoare şi îmi trimitea în fiecare dimi­neaţă, când slujeam Liturghia la Zarcă, la Aiud, un paracliser şi-un cântăreţ: două păsări, care stăteau nemişcate pe pervazul ferestrei până la sfârşitul slujbei".

- V-a spus dacă a suferit mult în închisoare?

- Nu s-a plâns niciodată. Ba, dincolo de orice dure­re, era convins că temniţa poate să înlocuiască chilia călugărească, adică este tot un loc al mântuirii. Ştim însă că a suportat cumplite violenţe şi urâciuni. Dum­nezeu l-a tescuit ca pe un strugure, în teascul Lui, şi i-a dat cel mai bun vin, cele mai frumoase daruri: despă­ti­mirea, Rugăciunea lui Iisus şi vederea duhov­ni­ceas­că, sau darul înainte-vederii. Ceea ce îl face un duhov­nic de talia marilor sfinţi ai Bisericii. 

A povestit, cândva, că, fiind pedepsit în închisoare, i-au fost bătute lanţuri la mâini şi la picioare. Înainte de a le primi, le-a binecuvântat şi le-a sărutat, gândin­du-se la ce au suportat sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Caraliul i-a bătut însă niturile astfel încât să-i intre în carne, apoi i-a dat un picior în spate şi l-a înjurat de mamă. Părintele s-a întors şi a rostit rugăciunea de dez­legare de păcate, la care gardianul a căzut la pă­mânt. Părintele spunea că a trăit atunci un moment sublim al preoţiei sale, pentru că a putut să ierte chiar în clipa în care a fost umilit la extrem.

Părintele Ioan a purtat urmele lanţurilor pe picioare toată viaţa. Avea răni care i se deschideau uneori. Aşa s-a întâmplat, spre final, când, cu ajutorul Maicii Sta­re­ţe Cristina, de la Recea, a reuşit să meargă în pele­ri­naj în Ţara Sfântă. Era un om bolnav, în cărucior. La un moment dat, rănile de la picioare i-au sângerat. Au chemat un medic, care i-a oprit sângerarea. A stat apoi o vreme cu picioarele ridicate, pentru a nu reizbucni sân­gele. Atunci, în timp ce Părintele dormea, tânărul său ucenic de chilie i-a filmat, cu telefonul mobil, ur­me­le de lanţuri, despre care foarte puţină lume ştia. Avem astfel dovada că aceasta nu e o poveste. A slujit Litur­ghia toată viaţa, cu acele picioare care erau o rană vie.

"Părintele Arsenie Boca a fost cel care l-a convins să se călugărească"

- Până la închisoare, părintele Ioan Iovan a avut o evoluţie spectaculoasă, care poate că nu s-ar fi pe­trecut, dacă nu s-ar fi aflat sub influenţa unor mari preoţi şi martiri ai Bisericii.

- Da, începând chiar din studenţie, părintele Ioan, pe atunci tânărul Silviu Cornel Iovan, l-a avut profesor şi îndrumător la licenţă pe părintele Florea Mureşanu, protopop al Clujului, cel care avea să devină martir în temniţa Aiudului. Pe urmă, Silviu Cornel Iovan făcea parte dintr-un grup de tineri intelectuali şi studenţi creştini ortodocşi de la Cluj, alături de Zorica Lațcu, Aspazia Oţel Petrescu şi Valeriu Anania. Aceştia l-au îndreptat spre părintele Arsenie Boca, care susţinea la Mânăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, în Făgăraş, o serie de cuvântări duhovniceşti, care atră­geau multă lume bună. Cei doi s-au cunoscut, părin­tele Arsenie i-a citit inima şi l-a plăcut imediat. Părin­tele Arsenie l-a convins să se călugărească. Înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Arsenie, tânărul teolog Iovan nu era decis pe care cale să apuce, a preotului căsătorit sau a monahismului, deşi se dăruise cumva Maicii Dom­nului. E aici o întreagă poveste! Silviu Cornel Iovan s-a născut ca ultim fiu al unei familii nume­roase a unui preot bihorean. Când era în pântecele mamei, s-a constatat că e o sarcină toxică, iar medicii voiau să-i provoace avort. Părinţii lui însă s-au întors din drumul spre spital, asumându-şi riscurile. S-au rugat Maicii Domnului să-i ajute, şi iată ce om a ieşit! De aceea, Părintele Iovan a avut mare evlavie la Maica Domnului şi a vrut, la un moment dat, după 1990, să facă o troiţă pe locul unde părinţii lui au făcut cale întoarsă din drumul spre medic.

Deci, Părintele Arsenie l-a îndemnat spre călugărie şi tot el i-a dat centura de monah, pe care i-a prins-o, spu­nându-i ca niciodată să nu o lărgească, în sensul că să ducă o viaţă de asceză, să rămână mereu ca un brad, aşa cum era. Iar părintele Ioan l-a ascultat; avea unul dintre cele mai dure programe ascetice din câte am întâlnit.

În vremea aceea, părintele Arsenie şi Maica Vero­nica, stareţa de la Vladimireşti, aveau o frumoasă prie­te­nie duhovnicească. Ştiind că Vladimireştiul avea nevoie de un duhovnic, Părintele Arsenie Boca l-a determinat pe Părintele Ioan, care era secretar perso­nal al lui Nicolae Colan, Episcopul Clujului, să mear­gă la Vladimireşti. Părintele Arsenie a intuit că acesta este omul care se potriveşte locului. I-a scris maicii Veronica: "Ţi-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!". Însă Vladimireştiul însuşi a crescut foarte mult datorită forţei duhovniceşti a Părintelui Ioan. Veneau acolo zeci de mii de oameni la sărbători, de puneau Securitatea în alertă generală.

În 1947, ajuns la Vladimireşti, părintele Ioan a fost primit cu multă dragoste, hirotonit diacon şi apoi preot de către Episcopul plaiurilor natale, Nicolae Popovici, un alt martir, un om cu mare dârzenie şi curaj, care i-a fost şi model. De la el a moştenit împotrivirea faţă de minciuna comunistă. Părintele Ioan a primit şi un pro­gram duhovnicesc: "Te pun slujitor al acestui sfânt şi sfinţitor altar, să deschizi Cerul, nu să-l închizi". Epis­copul Nicolae ştia că vor veni vremuri cumplite şi că oamenii au nevoie să fie călăuziţi cu orice preţ. De altfel, nu mult după aceea, Episcopul Nicolae Popo­vici a intrat în conflict cu autorităţile comuniste, a fost depus din treaptă şi a primit domiciliu forţat la Mâ­năs­­tirea Cheia. Părintele Ioan şi Episcopul Nicolae nu s-au mai putut vedea prea des, dar au menţinut o legă­tură duhovnicească. Şi, cel mai important lucru, Părintele Iovan a urmat calea de slujire a Adevărului deschisă de Episcopul Nicolae.

Văzător cu duhul

- Prin ce v-a impresionat părintele Ioan când l-aţi cunoscut?

- Eram student la Facultatea de Chimie Alimen­tară a Universităţii Galaţi, în anul 1992. Fusesem într-un pelerinaj în Ungaria, alături de alţi colegi şi, la întoarcere, cineva a propus să ne oprim la Mânăstirea Recea, unde părintele se afla de numai câteva luni. Părintele Ioan şi maica stareţă Cristina ne-au primit în bisericuţa din deal, ne-au spus o rugăciune, ne-au binecuvântat, ne-au aşezat la masă, am stat de vorbă, apoi Părintele ne-a condus până la poartă. Văzându-i ochii aceia calzi, buni şi luminoşi, am simţit că întâl­nirea este una cu tâlc şi că voi mai reveni la Recea. Aşa a şi fost. După un an, am ajuns să lucrez ca ingi­ner în judeţul Mureş, la fabrica de caşcaval din Târnă­veni, împreună cu soţia mea, ingineră şi ea, fără să ne propunem asta. A fost de la Dumnezeu, ca să fim în preajma Părintelui Ioan, să-i devenim ucenici şi să ne aşeze pe cale. Am văzut în sfinţia sa, încă de la înce­put, modelul de preot pe care îl căutam: frumos ca un voievod, bun predicator, cuminecând poporul şi spo­vedind până la epuizare. La început, nu aveam nevoie decât să-l văd, nu-mi trebuia să-l întreb nimic. Dar s-a întâmplat ca în primul an de căsătorie să nu avem copii şi atunci i-am cerut ajutorul. Părintele ne-a bine­cu­vântat şi ne-a li­niştit: "Lăsaţi că o să aveţi". Şi azi, avem cinci copii.

- Se spune des­pre Părintele Ioan că era văzător cu duhul. Aţi obţinut mărturii despre clar­­vi­­ziunea sfin­ţiei sale?

- După ce a fost eliberat din închi­soa­­re, Părintele Ioan a mai suferit o vre­me, ne­fiind lăsat să slu­jeas­că. Apoi, din 1979, i s-a per­mis să se întoarcă la al­tar. A fost mai în­tâi la Mâ­năstirea Cer­­nica, iar din anul ur­mător, du­hov­nic ono­rific la Plum­bui­ta, unde a stat până în septembrie 1991. Acolo a desfă­şurat o misiune ex­cep­ţio­nală şi era cău­tat de mii de oameni. Ie­şea în curte, se uita la ei şi-i chema mai aproape pe cei cu cele mai mari pro­bleme, căci îi cu­noş­tea pe loc. O mai­că, aflată acum în eparhia noas­tră, de Alba, pe atunci tânără, voia să se si­nucidă. Părintele i-a spus pe nume, deşi o vedea pentru prima oară, şi a chemat-o în faţă. I-a vorbit şi a întors-o din hotă­rârea sa cea rea. De ase­menea, am înregistrat o măr­turie a unei femei simple, care spune că nu credea în Dumnezeu şi nu mergea la Biserică, avea mari neca­zuri în familie, dar a fost convinsă de o verişoară să meargă la Părintele Ioan, la Plumbuita, să ia bine­cu­vântare, în speranţa că se vor îndrepta lucrurile şi pentru ea. Înainte de asta, femeia a întrebat: "Şi ce să-i spun eu părinte­lui?". "Păi, uite, de exemplu că fumezi." Când a ajuns în faţa Părintelui Ioan, a fost copleşită de lumina din ochii lui. El i-a pus mâna pe cap şi i-a spus: "A, da, tu fumezi" - de parcă ar fi ştiut discuţia dintre cele două femei. Atunci a pătruns-o harul până în inimă, iar femeia povesteşte că plutea ca într-o baie de lumină şi că îi vedea vii pe toţi sfinţii de pe pereţii bisericii, şi simţea că îi cunoaşte, că are o relaţie personală cu ei. Şi-a făcut cruce şi s-a între­bat: "Dumnezeule mare, dar de unde?!". Şi a auzit o voce din dreapta sa: "Din botez, din botez, din bo­tez!". Toţi avem harul în noi, de la botez, dar nu îl pu­nem toţi în lucrare.

Mărturii despre minuni

- Se cunosc minuni făcute de Părintele Ioan?

- Părintele Ioan era un pescar de oameni. Făcea tot posibilul pentru a le deschide inima către Hris­tos. Şi îi dădea fiecăruia leacul pentru beteşugurile sale. Dar avea un mare discernământ, nu era îngă­duitor cu păcatele grave, nu a făcut scară rulantă la împărtă­şanie şi la potir, aşa cum cred mulţi; pe unii îi oprea de la cuminecare. Minunile le face Dumne­zeu pentru credinţa noas­tră. Părintele Ioan reuşea să întoarcă oamenii la credinţă, să-i facă să iasă din păcate grele, şi atunci se petreceau minuni cu ei.

- Dintre mărturiile strân­se până acum, aveţi vreuna cutremurătoare?

- Toate sunt, de la vlădică până la opincă. Prima i-am luat-o Mitropolitului Sera­fim, care recu­noaşte sfinţenia Părintelui Ioan. Apoi am găsit o uce­nică de-a părintelui Ioan care, la un moment dat, a plecat în America, şi de acolo îi tri­mitea părintelui pomelnice, ca să se roage pentru diverse per­soane. Când părintele se ru­ga, acele persoane se conver­teau la ortodoxie. Femeia aceea s-a în­tors în ţară şi l-a sunat pe Pă­rintele Ioan spunându-i ce mi­nuni se petrec, iar sfinţia sa a zis doar: "Maica Domnului vrea să se întâmple aşa". În acel mo­ment, cabina telefonică din care vorbea femeia s-a umplut de mireasmă de mir. Acea doam­nă ne-a dat această mărtu­rie plân­gând. De asemenea, sunt per­soane care l-au văzut şi după ce a murit, iar altele care au simţit miros de bună mireas­mă la mor­mântul său.

- Prin ce se deosebea pă­rintele Ioan de alţi predi­catori, în ce consta forţa predicii lui?

- Pe mine m-a atras prin felul direct de a vorbi. Vorbea pe şleau. Avea curaj în cuvânt. Prin ce spunea, deşi urmărea pe­ricopa evanghelică, ajungea să răspundă proble­melor personale ale celor care îl ascultau. Avea o subtilitate teologică uimitoare, ştia să vor­bească pe limba poporului, şi nu despărţea amvonul de sfânta masă pe care se afla trupul şi sângele Domnului. În sen­sul că, pentru tot ce spunea, şi-l lua martor pe Hris­tos, care era acolo, de faţă. De fapt, te făcea să conştientizezi că nu vorbeşte în numele lui, ci în numele lui Hris­tos. Or, asta electriza asistenţa.

- Deşi părintele are o anume notorietate, iar numele său capătă o aură tot mai mare, totuşi nu este cinstit ca atare. Nu sunt cozi de pele­rini la mor­mântul său, nu e plină presa de articole despre sfin­ţia sa, nu i s-a cerut canonizarea etc. De ce?

- În primul rând, părintele Ioan şi-a trăit viaţa cu discreţie, iar după plecarea lui la Domnul, cei care l-am cunoscut nu am vrut să facem din lucrarea sa o ideologie. Am mai vorbit despre dânsul, dar am con­si­derat de cuviinţă că trebuie lăsat un timp în care să ne dumirim, să discernem; să nu venim cu un soi de presiune pentru canonizarea Părintelui. Acum, ne-am hotărât să culegem aceste mărturii, într-un mod cin­stit, fără grabă, ca lucrurile să aibă vreme să se lămu­rească. Cartea şi filmul pe care le vom face îl vor pre­zenta la măsura pe care o merită. În ce mă priveşte, sunt convins că este unul dintre cei mai mari duhov­nici ai secolului XX şi unul dintre cei mai importanţi păstori duhovniceşti ai românilor. Însă, fiind o perso­nalitate complexă, este nevoie de un răgaz, pentru o privire atentă, curată, cuminte, asupra vieţii sale. Apoi, va creşte şi evlavia populară pentru el şi va veni şi recunoaşterea Bisericii...

(Claudiu Târziu - Formula AS, anul XXV, nr. 1170 (23), 11-18 iunie 2015)

Comments  
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Tudorache Constantin » 30-06-2015 20:04

Pe parintele calugar Ioan il cunosc de cand slujea la Manastirea Plumbuita din Bucuresti, era vazator cu duhul, sfant, era un om si preot deosebit ,avea puterea cuvantului si darul Duhului Sfant, inger in trup, mai tarziu a fost numit Arhimandrit la Manastirea Recea.
Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca in ceata dreptilor.

Tudorache Constantin

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Hărşan Aurel-preot » 21-11-2016 15:20

Hărşan Aurel, preot-pensionar = 21 noi. 2016 = Da. L-am cunoscut pe Preacuviosul Părinte IOAN IOVAN de la Recea, prin Inaltpreasfinţi tul Părinte Mitropolit SERAFIM JOANTĂ. Unde l-am căutat şi solicitat pt. Spovedanie, cerîndu-i sfaturi duhovniceşti, pe care, mi le-a împărtăşit cu multă dragoste părintească. E de-ajuns să-i aud, sau să-i rostesc numele, şi-mi vine-n faţă ,,fulger" figura sa, luminoasă, blândă şi iubitoare. Care, nu-mi iese din minte, mult timp. Şi-mi aduc aminte, de toată dragostea cu care ne primea - căci am mai trecut pe la Recea - şi de sfaturile sale. Prin tot exempul său, de mare duhovnic, de trăirea în ,,Duh şi-n Adevăr" a ,,DREPTEI CREDINŢE" (I Tim.3,16; 4,7-8), a reuşit să treacă prin toate, şi să adune, multe suflete pierdute, la credinţă. La trăirea credinţei în fapte.
Bunul DUMNEZEU, Care l-a ales ucenic al ,,Sfâtului Ardealului" - Preacuviosului Părinte ARSENIE Boca- să-i urmeze în ,,Rînduiala" Sf. Sinod, de canonizare. Şi, să-L rugăm pe Părintele Ceresc, să le primească rugăciunile pt. noi, şi ostenelile lor în ,,ogorul Domnului" ! AMIN !

Hărşan Aurel-preot

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Sfaturi către tinerii

Cuvânt înflăcărat rostit de Părintele Ioan Iovan tinerilor din Cluj despre reeducarea din închisorile comuniste și îndemnul la păstrarea și mărturisirea credinței ortodoxe.

Gânduri ale părintelui

  • "S-a ajuns ispita să zică că nu-i bine să te spovedeşti des, să te împărtăşeşti! Aaaaaa! Va să zică la diavol poţi să mergi tot timpul."
  • "Roadele Sfintei Împărtăşanii nu se pot cuprinde."

Ultimele comentarii

Maica Domnului

Icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din biserica Mănăstirii Recea, în fața căreia a slujit părintele Ioan de atâtea ori.