Părintele Ioan de la Mănăstirea Naşterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile ortodoxiei române este un adevărat mit. De-o cuvioşie şi de-o modestie uneori stânjenitoare şi o sinceritate vecină cu inocenţa, părintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luării interviului, n.n.], respinge aura de martir ce i se face, preferând să rămână monahul care urmează calea mântuirii lui Iisus Hristos, şi duhovnicul totdeauna bucuros să asculte şi să aline suferinţele celor care-l caută şi-l cercetează.

Conştient că istoria neamului trebuie rescrisă aşa cum a fost pentru cunoașterea adevărului, părintele Ioan a acceptat, nu fără reținere, să conversăm despre anii grei de dictatură comunistă şi suferința, uneori confesându-se în starea de emoţie a celui care retrăieşte drama unei existenţe curemurătoare, a calvarului din temniţele şi lagărele de exterminare a fruntaşilor naţiunii române care se împotriveau instaurării în România a structurilor comunismului de import şi care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie şi o violență ce au întrecut şi cele mai sumbre previziuni.

Pentru că memoria ne înşeală de prea multe ori, cu timpul faptele estompâdu-se până la dispariţia lor din mintea noastră, am solicitat părintelui Ioan câteva mărturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu sine, cu deţinuţii politici în puşcăriile comuniste pe unde l-a purtat destinul, dar şi cu naţiunea română răvăşita şi bulversată de evenimentele surprinzătoare care scăpau raţionalului, dacă după Revoluţia din decembrie 1989 perdelele beciurilor Securităţii şi-ale puşcăriilor au căpătat o oarecare transparență.

Cornel NISTEA: Părinte Ioan, în anul 1955, când aţi fost arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, eraţi monah la Mănăstirea Vladimireşti. Nu vreau să par de tot naiv, dar oricât aş încerca, nu pot înţelege cum un călugăr, chiar preot fiind, putea fi acuzat de uneltire împotriva statului şi a poporului, când misiunea lui era una singură: de a-i călăuzi pe creştinii ortodocşi spre credinţă şi mântuire.

Părintele Ioan IOVAN: După ce mi-am luat licenţa în teologie şi-am fost admis la doctorat, în 1947 am plecat la Vladimireşti, lângă Tecuci, iar un an mai târziu am fost hirotonit diacon, apoi ierodiacon de către episcopul martir Nicolae Popovici, al cărui model de credinţă şi moralitate creştină m-am străduit să-l urmez. Odată cu instaurarea la putere prin forţă a Guvernului marionetă Groza în 1946, apoi după abdicarea silită a regelui în decembrie 1947, dictatura comunistă a prins rădăcini şi-n România şi a început teroarea împotriva valorilor naţionale, unul dintre pilonii de susţinere ai societăţii romaneşti fiind Biserica. În 1955, la recomandările Moscovei, regimul comunist-ateu a hotărât desfiinţarea mănăstirilor, între care printre cele dintâi era vizată şi Mănăstirea din Vladimireşti. Am elaborat un memoriu în care protestam în termeni foarte duri împotriva acestei decizii aberante, memoriu pe care l-am înaintat Guvernului şi Conducerii Bisericii, pe care o acuzam de obediență şi colaborare cu comunismul-ateu.

C.N.: Dar, părinte, putea sta o mănăstire în calea planurilor dictaturii comuniste, când aceasta dispunea de forţa uriaşă a armatei sovietice? Cum adică, nişte călugări şi nişte călugărițe care în majoritatrea timpului se roagă pot influiența în vreun fel cursul unor evenimente în fața cărora n-au rezistat armate bine organizate şi echipate?

P.I.: Păi, după cum se poate constata, călugării ăştia în aparență inofensivi, care reprezentau expresia credinţei în Dummezeu, stăteau cu adevărat în calea planurilor ateiste ale comunismului. Căci un stat întemeiat pe teroare, pe minciună şi crimă nu se putea întemeia decât prin compromiterea şi distrugerea Bisericii şi o dată cu aceasta a credinţei în Dumnezeu; numai aşa oamenii puteau fi manipulaţi, unii dintre ei puteau fi transformaţi cu timpul în brute, în torţionari odioşi, care urmau orbeşte "învătăura marxist-leninistă". Trebuiau demolate toate sructurile de rezistență ale statului naţional român: Biserica, cultura, structurile politice, tradiţiile în care omul se recunoştea pe sine ca aparţinând unei etnii. Cât de mult au reuşit, rămâne să constate în viitor istoricii, sociologii şi alţii îndrituiţi s-o facă.

C.N.: Ce efect, ce urmări a avut memoriul Sfinţiei Voastre? După câte ştiu, Mănăstirea Vladimireşti a fost desființată.

P.I.: Mai întâi doresc să precizez că, cu toată prigoana comunistă, la slujba închinată hramului Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Vladimireşti din vara anului 1954 participaseră peste 30.000 de credincioşi. Care activist de partid nu şi-ar fi dori o asemenea adunare în care să le vorbeasccă despre "binefacerile comunismului", ale muncii în colectiv. Culpabili de această prezență masivă la rugăciune erau călugării şi călugărițele din Vladimireşti, în fruntea tuturor vinovaţilor fiind eu, singurul semnatar al memoriului.

C.N.: Ei bine, şi pentru un memoriu în care cereaţi să nu se facă atingere mănăstirii puteau să vă condamne la muncă silnică pe viaţă?

P.I.: Domnule, acolo acuzam Guvernul de uneltire împotriva Bisericii şi a credinţei, că este unealta Anticristului sovietic, că a schimbat ierhia Bisericii cu oameni obedienţi care se lasă manevraţi. Pe acesia i-am acuzat că au pactizat cu regimul-ateu pentru nişte decoraţii, în loc să poarte cu credinţă Crucea lui Cristos. I-am întrebat de ce au arestat şi condamnat călugării care au venit la mine să se spovedească şi să se împărtăşească, de ce fac presiuni asupra preoţilor să dea liste cu credincioşii care se spovedesc. Era prea mult. Îi ofensasem pe guvernanţii comunişti, dar şi pe mai-marii Bisericii care n-au întârziat să mă caterisească; am fost imediat arestat şi a început calvarul.

A trebuit să fac față unei anchete extrem de dure, iar pentru că erai preot trebuia să te chinuie şi să te umilească mai mult decât pe alţii. Dictatura comunistă îşi exersase până în 1955 mijloacele de represiune şi tortură; aveau, din punctul ăsta de vedere, buni meseriaşi. Te acuzau de fapte absolut imaginare pe care, dacă nu le recunoşteai, te torturau amarnic. Eram tânăr şi robust, dar în curând constatam că aceste însuşiri nu-mi erau suficiente pentru a rezista supliciului. Desigur, ceea ce m-a făcut puternic a fost credinţa mea în Dumnezeu, rugăciunea şi euharistia zilnică.

Fusesem iniţial încarcerat în beciurile Tribunalului din Galaţi, în prag de iarnă, într-o încăpere fără geam şi fără calorifer, fără instalaţii sanitare. Când le solicitam să ies pentru nevoile fiziologice, primeam acelaşi invariabil răspuns: Așteaptă. Zile şi nopţi în şir îmi spuneau: Aşteaptă. În câteva săptămâni, datorită condiţiilor insalubre, am făcut un TBC ganglionar. Datorită lipsei oricărei igiene, îmi crăpaseră mâinile până la os. Simţeam că cu fiecare clipă mi se scurtează firul vieţii. Cu toate accestea reuşeam să mă rog în genunchi şi să fac în fiecare zi Sfânta Liturghie, iar la sfârşit mă împărtăşeam, singurul meu gând fiind să mă mântuiesc. Într-o noapte, la începutul lunii februarie, am visat-o pe mama: murise şi din rai o implora pe Maica Domnului să-i ajute fiul. A doua zi am fost mutat într-o celulă la etajul întâi, de unde, la intervenţia doctorului Schoferman, am fost transferat la Penetenciarul Văcăreşti, unde am benficiat de îngrijirea atentă a doctorului Blidaru, şi el fiu de preot ca şi mine.

C.N.: În acele momente de suferinţă aţi fost marcat de vreo trăire sufletească dureroasă legată de cei care vă osândeau?

P.I.: Erau cu adevărat manifestări iraţionale ale celor care ne torturau şi ne umileau. De ce ne loveau cu ranga dacă nu mărturiseam ce doreau ei, de ce ardeau cu mucul ţigării sfârcul sânilor femeilor, de ce te sileau să-şi mănânci la o adică excrementele în ziua de Paşti? Eu, ca monah, găsesc un singur răspuns: era lucrarea diavolului prin care Dumnezeu a vrut să ne încerce atât pe noi deţinuţii, cât şi pe torţionari.

C.N.: Aţi avut vreo decepţie față de comportamentul celor rămaşi afară?

P.I.: Asta s-a întâmplat mult mai târziu, când am aflat de la avocatul meu că unii dintre credincioşii pe care îi spovedisem şi îi împărtăşisem dăduseră Securităţii informaţii total neconforme cu realitatea, probabil cu dorinţa de a se delimita de mine, pentru a nu fi implicaţi.

C.N.: S-au lepădat de duhovnicul lor precum Petru de Iisus.

P.I.: Petru s-a lepădat de Iisus mai înainte de a fi răstignit şi de a fi înviat. N-a pătimit şi-a murit mai apoi în numele Domnului? Păi, dacă avem învăţătura aceasta... de ce nu suntem vrednici s-o urmăm. Căci oricât am da vina pe labilitatea fiinţei umane în faţa marilor încercări, multe din gesturile reprobabile ale omului nu mai au nici un fel de acoperire. De data aceasta, nuanţele capătă o importantă covârşitoare. Căci, de pildă, cum să-ţi explici o ticăloşie a unui român cotat în colectivitate ca om de omenie, iar la o adică dă o declaraţie falsă Securităţii care pune în pericol viaţa semenului.

C.N.: Ce-a mai urmat? Rămăseserăţi la momenul Văcăreşti.

P.I.: Aici, la Văcăreşti, am trăit, în condiţii grele de detenţie, un moment de mare înălţare sufletească. Am reuşit să-i conving, nu fără dificultate, pe părintele vicar romano-catolic Xaveriu, de la Iaşi (el a murit în închisoare) şi pe părintele greco-catolic Nicolae Opriş, fost paroh la Bontila de lângă Cluj, să oficiem împreună slujba de Înviere. Cu un singur moment de ezitare al părintelui vicar, acela al consacrării, când s-a invocat coborârea Sfântului Duh pentru prefacerea darurilor, totul a decurs într-o comuniune în care ne regăseam toţi, indiferent de confesiune, fii ai lui Dumnezeu, uniţi întru Hristos. A urmat împărtăşirea tuturor deţinuţilor într-o atmosferă de extaz sufletesc. Realizam acest moment de fericire sublimă ca pe o răscruce a vieţii mele. La încheierea Sfintei Liurghii, animaţi de o bucurie divină unică, am cântat toţi deţinuţii, din tot sufletul, "Hristos a înviat", cu voce tare, ceea ce atras atenţia supraveghetorilor. Noi, preoţii, eram pasibili de pedepse aspre. La apariţia ofiţerului, instantaneu toţi deţinuţii au fost preocupaţi să ne apere făcând un scut de trupuri. În față se afla căpitanul de aviaţie Cucu, un om inteligent şi foarte bun organizator. Când ofiţerul a pretins că am făcut slujbă religioasă, ceea ce era strict interzis, căpitanul Cucu i-a replicat ofiţerului ce ne inspecta, pe un ton liniştit, dar hotărât: "Vă rog, domnule ofiţer, să nu ne jigniţi în ziua de Paşti. E ziua mea de naştere, iar colegii mi-au cântat Hrisos a înviat."

Curând am fost transferat la Jilava, o altă închisoare de tranzit spre puşcăriile din Transilvania. Aici am fost instalat într-o celulă sinistră situată lângă camera mortuară, fără gură de aerisire, aceasta fiind într-o a treia încăpere. Ideea morţii îmi era sugerată de celula asemenea unui cavou, de întuneric, de umezeală, de cei care decedau zi de zi în alte celule, de execuţiile nocturne. Îmi aduc aminte de o scenă tristă şi în acelaşi timp înduioşătoare: un condamnat la moarte dintr-o celulă vecină îşi propusese să evadeze profitând de faptul că avea o latrină în celulă şi a încercat să sape un tunel prin aceasta. A săpat zile şi nopţi de-a rândul fără să-şi dea seama că era descoperit, iar paznicii se amuzau de el. Cineva dintre deţinuţi l-a anunţat prin morse să nu se mai epuizeze fizic că fusese depistat. La scurt timp l-au executat prin împuşcare în Valea Piersicilor.

Aici, la Jilava, în vederea transferării la Gherla, ne-au dus în grupuri mici la fierărie pentru a ne fereca în lanţuri de mâini şi de picioare. Ne-au arătat movilă de lanţuri asemeni unor şerpi de metal şi ne-au spus să alegem. Ni se făcea această favoare, să alegem lanţurile. Deodată am fost cuprins de o bucurie uimitoare, căci îmi amintisem relatările Sfântului Pavel despre priopria să înlănţuire şi suferinţele ce le-a îndurat când era bătut cu vergele de metal penru credinţa în Hristos. Am luat lanţul, l-am închinat şi l-am sărutat socotind ferecarea mea ca pe o încercare a credinţei în Dumnezeu. Am fost trântit la pământ, mai rău decât un animal, pentru a mi se prinde lanţurile cu nituri de picioare. Treaba asta o făceau deţinuţii de drept comun, şi au făcut-o cu o plăcere diabolică. Mi-au strâns cătuşa lanţului atât de tare încât mi-au provocat răni adânci. Abia m-am ridicat când am primit o lovitură puternică de cizmă în spate. Am fost lovit din nou cu şi mai multă sete. În cele din urmă m-am întors spre gardian şi l-am binecuvântat: "Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume şi să-ţi şteargă ţie păcatele, inclusiv pe acesta de acum, iar eu nevrednicul preot te dezleg de toate păcatele în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh". Făcusem dezlegarea din toată inima, iar cel care mă izbise bestial a amuţit şi s-a dat la o parte. Eram din nou fericit să fiu preot, fie şi în aceste condiţii. Regulamentul interzicea lovirea răniţilor, iar colegii m-au sfătuit să ies la raport. N-am făcut-o, nu m-am interesat cine era sau cum îl chema pe acest nenorocit de om, căci îl iertasem cu adevărat.

C.N.: În puşcăriile din Transilvania, construite de Imperiul Austriac, trebuie să fi întâlnit o lume civilizată, cu mai puţini torţionari.

P.I.: La Gherla ne astepta o închisoare construită de Maria Tereza cu 365 de încăperi. Se pregătise întâmpinarea noastră, încă din gară, cu huiduieli, înjurături şi insulte de tot felul: "De ce nu te-ai ţinut de slujbă, măi bandiule, ca să nu ajungi aici?!"

Era abia în 1956, când tocmai se declanşaseră evenimentele din Ungaria, şi mi se părea că fusesem închis de-o veşnicie. A doua zi de la sosire ne-au scos în curtea închisorii, ne-au obligat să ne aşezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment, iar la ordinul comandantului au început să ne calce în picioare, să izbească cu cizmele în noi unde apucau cu o violentă şi o cruzime bestiale. Comandantul, ofiţerii, gardienii, tot personalul din puşcărie păreau nişte nebuni dezlănţuiţi. În timp ce ne călcau în picioare şi ne loveau, ne strigau scrâşnind: "Hei, bandiţilor, încercaţi să faceţi şi voi ce-au făcut ăia din Ungaria, că trecem cu tancurile peste voi, nu cu cizmele!"

Pentru a preveni o eventuală acţiune protestatară, ne-au luat pe fiecare al cincelea deţinut şi ne-au supus unor bătăi cumplite. Ne băteau cu cearceaful ud până la epuizare, apoi aplicau fiecărui deţinut câte cincizeci de loviuri de rangă, în prezenţa medicului.

C.N.: Părinte, să înţeleg că între "cei aleşi" să pătimească, să se jertfească într-un mod absurd se aflau în primul rând oameni de valoare, fruntaşi ai României? Valorile reprezintă prin ele însele elemente de rezistentă împotriva unor imixtiuni distructive?

P.I.: Nu doar un politician de valoare, un universiatar, un poet ci şi un ţăran sau un muncitor vrednic erau tot atâtea obstacole în calea instaurării şi consolidării puterii comuniste. Toţi aceştia trebuiau eliminaţi, suprimaţi în numele aşa-numitei dictaturi a proletariatului.

C.N.: De acord cu Dumneavoastră, dar cum se justifică tortura, umilinţele, uciderea lentă în chinuri groaznice a mii de oameni? Doar n-a fost o agresiune oarecare, ci una elaborată, de distrugere a fondului genetic al neamului românesc.

P.I.: Aveţi dreptate, dar eu zic că a fost şi o încercare venită de la Dummnezeu. Asta şi pentru cei care pătimeau şi pentru torţionari.

C.N.: Cum a fost mai departe? Timpul trecea şi în puşcării.

P.I.: Regimul greu de detenţie făcea numeroase victime. De pildă, în puşcăria din Aiud difteria făcea ravagii. Medicii treceau pe lângă noi fără să ne ia în seamă, uneori aruncându-ne bajocoritori: "ăştia-s criminali, nu merită să trăiască". Apoi era şi cinismul fără de margini al unor gardieni, care, deşi erau proveniţi din sate, când veneau să-i scoată pe cei decedaţi exclamau rânjind: "Aici numai doi au crăpat!..."

Trecuse timmpul, iar în urma detensionării relaţiilor politice dintre Est şi Vest, în virtutea unor convenţii internaţionale, sporise încrederea că mulţi dintre noi vom supravieţui şi vom ieşi din puşcărie. Regimul comunist a înţeles că nu ne va putea suprima pe toţi, că mulţi dintre deţinuţii politici vor reveni în colectivităţile din care făcuseră parrte, şi-au inventat un perfid plan de REEDUCARE a deţinuţilor politici.

În schimbul promisiunii că vei fi eliberat mai repede, trebuia să-ţi renegi toate principiile şi credinţele, să accepţi că eşti vinovat şi mai ales să te lepezi de credinţa în Dumnezeu. Te puneau să lauzi toate "binefacerile" comunismului şi ale ateismului. Bieţii oameni, înfometeti, schigiuiti, umiliţi în fel şi chip, în speranţa eliberării au acceptat "reeducarea". Ce nu făcea omul pentru o farfurie de ciorbă! Surpriza cea mai mare au constituit-o unii intelectuali reputaţi, care n-au rezistat presiunilor fizice şi psihice şi s-au prostituat. Grupul celor care se împotriveau acestor manevre era tot mai restrâns. Eram toţi schilavi şi slabi, ţinuţi mai mult la izolator, hrăniundu-ne cu resturile de mâncare de la reeducaţi, care declarau solemn că niciodată nu vor unelti împotriva regimului comunist.

Pentru a nu rămâne neatinşi de programul lor de reeducare, celor de la izolator ne-au băgat în celule microfoane pentru a-i auzi pe cei de la reeducare cum se autoflagelează. Se întreceau într-un spectacol macabru, renegându-i şi pe propriii părinţi. Căci comuniştii îşi propuseseră să distrugă în oameni până ce şi cele mai slabe pâlpâiri de demnitate, să-i compromită grav şi să-i dezonoreze încât să iasă din puşcărie cu un acut sentiment de culpabilitate.

C.N.: Aşa se poate explica tăcerea multora dintre ei după ce au ieşit din puşcărie?

P.I.: E şi aceasta una dintre explicaţii.

C.N.: Am înţeles că s-au făcut presiuni asupra Dumneavoastră să acceptaţi reeducarea până cu puţin timp înainte de a fi eliberat.

P.I.: Dumnezeu m-a ajutat să nu accept asemenea fapte de umilinţă şi am supravieţuit, măcar că în urma unei altercaţii verbale cu comandantul închisorii de la Aiud, colonelul Crăciun, care a sperat până în ultima clipă să mă determine să fac o concesie cât de mică propunerilor lor, m-a bruscat exclamând că construcţia socialismului nu stă într-un popă reacţionar şi am fost dus la zarcă, unde cei mai mulţi deţinuţi politici şi-au pierdut viaţa.

C.N.: Aţi ieşi din închisore în 1964. De atunci aţi trăit în linişte şi pace?

P.I.: Securitatea m-a urmărit permanent. Am fost arestat şi condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 şi-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul...

După treisprezece ani de puşcărie, de hărţuire de către securitate, uneori mergând pe străzile Bucureştiului şi aminindu-mi de acţiunile lor bestiale, mă întrebam dacă Securitea nu-mi poate cunoaşte şi gândurile.

Ura lor era fără margini. Eu mi-am propus să-i iert şi să-i iubesc, să mă rog pentru toţi torţionarii din puşcării şi nefericiţii lor informatori. Şi cred că am reuşit.

(Interviu realizat de Cornel Nistea - Revista Discobolul nr. 3-4/1998)

Cuvinte cheie:

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Sfaturi către tinerii

Cuvânt înflăcărat rostit de Părintele Ioan Iovan tinerilor din Cluj despre reeducarea din închisorile comuniste și îndemnul la păstrarea și mărturisirea credinței ortodoxe.

Gânduri ale părintelui

  • "Ce ne pasă nouă că ne judecă cineva când noi suntem alături de Dumnezeu, când noi am aflat credinţa cea adevărată, am luat duhul cel ceresc, am primit pe Dumnezeu, îl avem în noi, busola busolelor, lanternă a lanternelor! "
  • "Cu conştiinţa să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet şi de oameni, atunci tot răzbeşti cu ajutorul lui Dumnezeu şi Doamne!, scumpă este mulţumirea sufletească. Aţi văzut când citiţi acolo, în Acatistul Domnului: «Iisuse, veselia conştiinţei!» Nu este o mai mare veselie decât conştiinţa curată, care nu te acuză!"

Ultimele comentarii

Maica Domnului

Icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din biserica Mănăstirii Recea, în fața căreia a slujit părintele Ioan de atâtea ori.