Bucuria de a dăinui, dragii mei, o ediţie cu totul specială. Vreau să vă mărturisesc cu toată sinceritatea că am senzaţia că orice aş spune nu aş ptea să mă ridic la înălţimea la care ar trebui, pentru că cele despre care vom vorbi pot fi descrise mai degrabă prin trăiri sufleteşti decât prin cuvinte. Când am venit cu ideea de a face un reportaj despre ceea ce a fost şi este marele Duhovnic, Părintele Arhimandrit Ioan Iovan, mi s-a răspuns din partea celor care l-au cunoscut că despre el ar fi mai bine să tăcem decât să vorbim. Măreţia, strălucirea şi sfinţenia cu greu pot fi cuprinse în vorbe. Acestea se pot simţi mai bine cu inima. Însă dacă alegeam calea tăcerii aceste sentimente înalte, preţioase, nu puteau ajunge la dumneavostră.

Există oameni cum poate unii dintre dumneavoastră aţi avut ocazia să cunoaşteţi, care emană pace, lumină şi iubire în jurul lor şi care, prin această stare, îi atrag pe toţi cei dornici să preia măcar o fărâmă din ceea ce simt în preajma lor. Iar dacă deschiderea, dorinţa sau, uneori, disperarea este suficientă, acest lucru se întâmplă. Se împlinesc 5 ani de la trecerea la Domnul a marelui Duhovnic Ioan Iovan, Părinte Arhimandrit de la Mănăstirea Recea. Cei care l-au cunoscut spun că Părintele te copleşea cu duioşia, puterea şi lumina Cuvioşiei sale. Oferea soluţii atunci când nimic nu părea să mai aducă vreo rezolvare. Mai mult, îţi vedea sufletul înainte să spui ceva, te proteja şi te învăluia cu iubirea sa. Chiar şi acum, după ce nu mai este fizic printre noi, susţinerea sa, privirea caldă şi zâmbetul său îi însoţesc pe toţi fiii duhovniceşti, poate chiar cu o intensitate mai mare. Prin viaţa sa curată, exemplară, prin strălucirea, râvna şi miracolul de a fi aşa cum a fost, Părintele Ioan a atins şi a trezit conştiinţe. I-a făcut pe oameni să se înflăcăreze întru credinţă şi mai presus de toate a ajutat la mântuirea sufletelor. Şi continuă să o facă prin moştenirea sa. Părintele Gheorghe Moldovan din Vidrasău, unul din ucenicii Cuvioşiei sale, a slujit alături de Părintele Ioan şi este unul din preoţii prin care o părticică din spiritul Părintelui se transmite mai departe generaţiilor.

Pr. Gheorghe Moldovan: ”L-am cunoscut [pe Părintele Ioan] în anul 1993, când ne-am dus la un hram acolo, la Mănăstirea Recea, de curând înfiinţată. Eram încă în prima mea parohie. I-am simţit verva aceea care îl carcateriza. Cred că m-a marcat aşa... în sensul în care nu mă simţeam deloc vrednic să îndrăznesc să îl iau de duhovnic, să iau aminte la ceea ce încerca să facă acolo ca şi lucrare duhovnicească; la o scară bine-înțeles mult mai mică să încerc şi eu în preoţia mei, în misiunea mea, nici pe departe. Am rămas cu acea înfioarare că într-adevăr e un om deosebit, e un om mare. Cel mai înţelept mi s-a părut atunci să îl privesc aşa, de la distanţă, să îl am în inimă, dar aşa... ca şi când ai privi din afară, neîndrăznind pur şi simplu să îţi găseşti locul înăuntru. Am îndrăznit să păşesc înăuntrul acestui duh pe care părintele îl transmitea şi îl contura aşa de clar în mănăstire, când s-a pus problema să vin preot în Vidrasău. Era o tulburare şi în sufletul meu şi în zonă, între parohia Vidrasău şi Mănăstirea Recea şi pe fondul acestei tulburări urma să se facă transferul, adică părintele de aici să plece în Târgu Mureş şi eu să vin din parohia vecină, aici. Nu eram deloc împăcat şi deloc liniştit şi aşa mi-a venit atunci că, înainte de a hotărî, de a face pasul, cel mai bine ar fi să-l întreb pe Părintele Ioan, având în vedere că în calitatea de preot paroh la Vidrasău  în care urma să fiu, între noi trebuia să se stabilească obligatoriu o legătură, ori de ce fel ar fi ea, dar o legătură. Şi aşa, într-o seară, la ceas de taină, cum ar veni, m-am dus şi m-a primit Părintele cu maica stareţă. I-am spus cine sunt, mă ţinea minte foarte clar şi apoi l-am întrebat dacă dânsul consideră că eu sunt omul potrivit să vin să slujesc ca preot în parohia Vidrasău şi Recea şi deci să am în apropierea mea şi în parohia mea mănăstirea Recea. Şi Părintele mi-a spus că da, eu sunt omul potrivit. Şi lucrul ăsta m-a şi încredinţat că asta trebuie să fac şi asta am şi făcut.

La început era aşa, ca la şcoală, să nu greşeşti, să nu dezamăgeşti, cum altfel să fie, mic fiind, lângă un om mare?!... Cu atenţie, cu grijă, să te încadrezi în duhul slujirii lui. Mai târziu şi mai ales la urmă, cuvântul ce-ar caracteriza starea ce-o simţeam era duioşie, starea de graţie pe care am trăit-o lângă Părintele Ioan. Măreţia aceea te copleşea, mai ales când urma prefacerea în Liturghie, avea o expresie prin care  ne atenţiona pe ceilalţi care slujeam cu dânsul. Ad literam, aşa suna: “Iertaţi-mă fraţilor,  Îl aducem pe Dumnezeu”. Şi în momentul acela, dispărea parcă toată neputinţa aceea a omului bătrân, toate limitele determinate de trup, de boală, era până la urmă ceea ce îi spunea numele, adică Vulturul acela pe care îl are ca simbol Sfântul Evanghelist Ioan, Vulturul care se înalță aşa, pur şi simplu deasupra tuturor, ca să îşi trăiască momentu acela de întâlnire cu Hristos.”

Fragment de predică a Părintelui Ioan: “Pentru că după cum Slava Ta este neasemănată, aşa şi mila Ta este ne-mă-su-rată. Aţi auzit? Slava-i neasemănată, mila-i nu-i măsurată în canon. Dintr-o dată se poate ierta. De aia a venit Hristos, să ne ierte şi nu să ne pedepsească. Și noi ne pedepsim unii pe alții“.

Pr. Gheorghe Moldovan: ”După ce încheia tot canonul euharistic, toată rugăciunea euharistică până la sfârşit, în taina aceea a îngenuncherii, spunea aşa, atât de frumos “Credem, Doamne că eşti de faţă cu toată dumnezeirea. Mulţumim, Doamne şi mulţumim Preacuratei Maicii Tale, îngerilor, sfântului pe care îl praznuim - îl roşte cu numele - şi la toţi sfinţii pentru darul acesta pe care l-ai dăruit.” Sunt cuvintele de care m-am învrednicit să le aud pe viu, adică slujind adesea împreună cu dânsul, i-am surprins această taină. Nu cred că se supără că i-o fac cunoscută, pentru că într-adevăr reda realitatea cutremurătoare pe care părintele o trăia şi pe care o trăim toţi preoţii, nu ştiu dacă toţi suntem conştienţi, pentru că părintele exprima această conştiinţă a Prezenţei lui Dumnezeu, o exprima, uite şi-n cuvinte, a reuşit să o cuprindă şi în câteva cuvinte extraordinare.

Cei care au avut şansă să-l cunoască pe Părintele Ioan, au sentimente deosebit de profunde. Mulţii dintre fii lui duhovniceşti au lacrimi în ochi atunci când vorbesc despre Cuvioşia sa.     

Mihaela Szabo, terapeută în Târgu Mureş: “Pe Părintele Ioan l-am cunoscut pe vremea când eram studentă în Bucureşti, era preot călugăr la Mănăstirea Pumpuita. Era în anii 79-80. Cred că asta-i atrăgea, lumina, lumina lui interioară pe care ştia să şi-o manifeste  şi cu blândeţe, şi cu fermitate. Veneau la mănăstire de prin toate colţurile ţării sute de persoane. Se vedea, se simţea de la distanţă harul lui deosebit.”

Şi chiar dacă erau nepregătiţi pe moment, în timp s-a dovedit că fiecare întrevedere cu Părintele Ioan a plantat seminţe în sufetele oamenilor, care mai târziu au încolţit. 

Valeriu Russu, jurnalist la Radio Târgu Mureş: “A vorbi despre Părintele Ioan este ca şi cum aş fi un fir de nisip undeva pe o plajă imensă. Eram şi eu printre miile de pelerini care treceau, care veneau din toată ţara cu autocarele, eram pierdut în mulţimea aceea imensă, însă lipsa mea de credinţă de atunci exalta oarecum un sentiment intelectual al credinţei. Sufletul meu mă ducea spre acel loc, era mai mult o imitaţie, era un soi de... ca să am ulterior cu ce să mă laud la prieteni. Dovada că suprema mea aroganță a fost că, lucrând în presă, să îndrăznesc (cred că acum n-aş îndrăzni) să mă duc la domnia sa şi de a  a solicita un interviu. M-a cunoscut, m-a acceptat, una peste alta, m-a marcat , mai mult la îndemnul lui: ”Hai, băiete, să te împărtăşeşti, să te spovedeşti”. Am mers, m-am spovedit. Au trecut ani de zile, am auzit că Părintele a trecut la cele veşnice, n-a tresărit aproape nimic în mine şi au trebuit să treacă o grămadă de ani până când am ajuns să îl cunosc pe unul dintre copiii spirituali ai Părintelui Ioan, respectiv pe părintele Gheorghe de la Vidrasău şi în acest fel cercul s-a închis. Dar s-a închis în mine cercul. Până când nu lăsăm deoparte toţi solzii de orgoliu, de intelectualitate, de deşteptăciune, până atunci nu, nu realizăm nimic.”

Mihaela Szabo: “Părintele mi-a dat aripi în tot ceea ce fac, de fiecare dată aveam aripi când plecam de acolo, aveam un suflet despovărat, aşa cum e normal să-l ai de fiecare dată”.

Valeriu Russu: ”Era puternic, era luminos, era puternic de luminos. Era exact ca acea lumină atât de orbitoare încât trebuia s-o priveşti prin ochelari de soare. E o metaforă, bineînţeles că fizic îl puteam privi”.

La Părintele Ioan unii oameni ajungeau exact în momentul în care le era necesară o schimbare în viaţă. Limpezea nedumeririle şi îndrepta pe cei aflaţi în căutare către Dumnezeu.

Anca Fosaru, profesoară în Târgu Mureş: ”Un om cu flăcări în privire, un om viu, un om dinamic, în ciuda vârstei, răscolea ceva în fiinţa ta când te privea. Într-un fel, Părintele Ioan mi-a schimbat macazul, a schimbat direcţia vieţii, limpezindu-l, ceea ce mi se pare cel mai important - credinţa. Era atâta blândeţe şi atâta lumină în el, încât nici nu avea nevoie să spună cuvinte. El era pur şi simplu... era iubire, era blândeţe şi este.” 

Părintele Ioan a luminat vieţi, a lămurit nedumeriţii şi încurcaţii. A renăscut nădejdea celor rămaşi fără speranţă şi a trezit oamenii ignoranţi şi nepăsători.

Lângă buturuga care arde în flăcări, fiecare vreasc se aprinde. Aşa s-a aprins credinţa miilor de suflete ce-l căutau mereu, oriunde s-ar afla. Părintele Ioan îi vedea pe toţi oamenii la adevăratul lor potenţial, iar canonul era că între spovedanii să se ridice la înălţimea la care el îi vedea, iar la acuzaţiile că spovedeşte în bloc, Părintele răspundea:”Şi diavolul fură sufletele tot în bloc””.

Pr. Gheorghe Moldovan: “Despre un singur părinte din Pateric se spune că era ”Dumnezeu pe pământ”, pentru că aşa cum Dumnezeu acolo în cer acoperă păcatele oamenilor şi ne acoperă cu iubirea lui, aşa şi acest părinte acoperea păcatele semenilor lui şi neputinţele. Din punctul ăsta de vedere, sentimentul ăsta ţi-l transmitea Parintele - îţi acoperea păcatele. Şi de ei înşişi, în sensul de a nu-i face să se ruşineze, avea şi gestul acesta de a da la o parte cu mâna, de a face, aşa, cărare prin mulţime, efectiv aşa proceda şi în ce priveşte păcatele. Mare dar la un duhovnic, să ştiţi, să acopere păcatele. Nu să le ignore, nu să le muşamalizeze, nu să le minimalizeze, nu, Domne Fereşte, nu. Pentru că, paradoxal, Părintele Ioan care cucerea cu bunătatea cu care te primea la prima spovedanie, când îi mărturiseai toate păcatele şi, cine ştie cât de mari şi cât de grele, şi el nu se clintea şi nu se schimba, rămânea acelaşi, când sesiza că anumite păcate se repetă şi mă refer aici mai ales la cele mari, rămânea acelaşi în relaţia cu tine. Dar vis-a vis de păcatul acela care prima dată nici nu a luat în seamă, parcă nu a auzit, tu care poate te temeai că dacă îi spui aia, ce-o să creadă despre tine, parcă i-ai spus că îl iubeşti sau parcă i-ai spus că eşti cel mai mare credincios din lume, aşa te primea de cu drag. Dar dacă observa că ceva nu-i în regulă şi, hai să zicem de bunătatea pe care acel om o săvârşeşte, acel păcat care-i considerat păcat împotriva Duhului Sfânt, iar tu continui să păcătuieşti, că Dumnezeu e bun şi iartă şi impplicit că Părintele Ioan e bun şi iartă, e blând şi iartă, ho, ho, să te ferească Dumnezeu să te fi bazat pe aşa ceva, că ai jucat o carte proastă de tot. Asta vă spun din propria experienţă, nu din experienţa altora. L-am văzut şi aşa, tunând şi fulgerând. Şi în voce avea ceva de tunet, în strigarea aceea către Dumnezeu, era ceva tunător, aşa, care te pătrundea. Aşa, un fel de avertizare, cum zice acolo şi Scriptura: “Vai de cel ce cade în mâna Dumnezeului Celui Viu”- vai, să nu pici să te certe o dată Părintele Ioan cu vocea asta. Nu era cazul, aşa era vocea, aşa era tonul, aşa era mesajul. Chiar că  îşi moştenea “Patronul”,   era supranumit după tatăl, “Tunetul”. Ioan şi Iacob, cei doi frați erau numiţi “Fiii tunetului”. Din punctul ăsta de vedere şi Părintele Iona avea o voce, un timbru care impresiona. Şi avea multă expresivitate în fiecare rostire.

Mihaela Szabo: “Influenţa şi nu era musai să-i atingă decât cu privirea şi putea să-i atingă şi de la distanţă şi în momentul în care deschiderea lor era totală în direcţia lui, era şi efect maxim. Este în continuare pentru că ESTE - nici nu îmi vine să vorbesc la timpul trecut, pentru că este în continuare un duhovnic şi încă un duhovnic mult mai puternic decât atunci, omul cu care puteai să vorbeşti absolut orice şi puteai să i te confesezi până în străfundul sufletului, să-i spui absolut tot ce aveai pe suflet, dar de cele mai multe ori nici nu era nevoie să-i spui nimic, pentru că el ştia, el vedea, el avea puterea să rezolve. Deschiderea ta făcea ca Părintele să aibă această putere. În cazul în care te duceai deschis la el, şi nu puteai să te duci altfel. E un spirit sfânt”.

Părintele te făcea să te simţi egalul lui şi în acelaşi timp avea o autoritate care în egală măsură te făcea şi învăţăcel. Învăţăcel în ale vieţii, învăţăcel în ale credinţei şi în rugăciuni. Era un om care nu făcea caz de absolut nimic şi acest lucru se simţea. Nimic ostentativ. Totul era firesc, normal, aşa cum este lumina. Lumina care nu are nimic ostentativ decât atunci când e orbitoare. La Părintele, era o lumină văzătoare, nu orbitoare, în niciun caz.

Valeriu Russu: “În timpul spovedaniei, era ca şi cum te-ai fi simţit mângâiat pe cap tot timpul şi te simţi nevinovat, te simţi copil, te simţi şi protejat. Chiar dacă te mustra - păi dacă nu ţi-e drag omul, nu-l cerţi. Te mustră, te ceartă, te mângâie, te încurajează, atunci când meriţi. Niciodată n-a uitat să încurajeze. Un lucru pe care l-am mai experimentat de atunci, de la întâlnirea cu Părintele Ioan, era ceva ce eu nu întâlnisem decât în copilărie. În copilărie mai plângeam, ulterior ca adult şi mai ales noi, bărbaţii, plângem mai greu. Eu nu mi-am dat seama ce efecte au avut întâlnirile mele cu Părintele Ioan - el a fost ca o sămânţă care ulterior a început să dea roade pe diverse paliere ale sufletului meu, ale fiinţei mele. În acel moment eram complet inconştient. Acum îl simt pe Părintele Ioan imens, până în prezent, până în chiar acest moment al discuţiei noastre îi văd zâmbetul.

Era înconjurat de o aură martirică pe care nu trebuia să o mărturisească. O simţeam în cele mai mici gesturi ale sale, ale Părintelui şi instinctiv simţeai nevoia să te dai puţin la o parte. Oricât încerca Părintele să te facă egalul lui, era foarte greu pentru tine să te ridici la nivelul Sfinţiei Sale”.

Pr. Gheorghe Moldovan: “Cred că Părintele nu vedea om potrivit în omul care stătea în faţa lui, bănuiesc că vedea un om care putea să fie, de altfel aşa am avut sentimentul că m-a privit tot mereu. Şi mai târziu, când i-am devenit fiu duhovnicesc şi mă spovedeam la Dânsul, eu îi spuneam păcatele mele, păcate serioase, ca toate păcatele, cu nume, cu durere şi cu ruşine  şi mereu îmi dădea impresia că mă vede mai sus decât eram şi, de fapt, cu acela dialoga dânsul, ca şi când mi-ar fi spus: “Dacă nu te simţi acolo, fă bine şi data viitoare străduieşte-te să fii acolo. Eu acolo te văd” , tocmai cu gândul că între o spovedanie şi alta să ai temă de casă, adică să ai un canon. Aşa era Părintele din punctul ăsta de vedere. Cred că am fost invitat să dau această mărturie despre cât de pătruns era de darul călugăriei. Cred că de acolo îi vedea, în primul rând, îndrăzneală. În relaţia cu Hristos “Fericiţi cei curaţi inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Deci, avea o curăţie a inimii în relaţia lui cu Hristos, în relaţia aceasta de dragoste, pentru că până la urmă asta-i călugăria- o îndrăgostire totală, absolută, definitivă de Hristos, pe care Părintele o trăia ca atare, într-o fidelitate absolută, şi trupeşte, şi sufleteşte. Hai să folosesc o expresie... era un călugăr pur-sânge, da, autentic, călugăr-călugăr, paradoxal, rar l-am văzut îmbrăcat în toate veșmitele specifice uniformei călugăreşti, nu mă refer la veşmintele preoţeşti. Obişnuia să poarte simplu - o reverendă pe care o purtăm toţi preoţii, dar altfel era un călugăr pur-sânge. Să nu uităm, ani de zile i-a fost interzisă uniforma călugărească, ani de zile nu a avut voie să poarte barbă, deci a umblat civil şi totuşi a rămas călugăr autentic. Cineva zicea aşa de frumsos: “Părintele a reuşit ceva extraordinar, să rămână acelaşi şi în celula de la Gherla şi în chilia de la Recea, şi în zeghe, şi în reverendă, autentic, natural, îi plăcea lui să spună :”Fiţi, mă, naturali”. Îmi amintesc că o dată m-a atenţionat, şi destul a fost o dată, era o dată şi bine. Tămâiam biserica şi probabil, eu nu mi-am dat seama că mă studiază şi atâta mi-a spus când m-am întors, după ce am terminat: “Te rog să fii natural “. Atât mi-a trebuit ca să îmi reevaluez toate gesturile - nici evlavios, nici smerit, natural. Rudyard Kiepling în poezia lui “Dacă”, acea imagine despre om şi spune la un moment dat că acela e OM, cu litere mari,  care rămâne acelaşi lângă un rege, ca şi lângă un oarecare. Aşa cred că era Părintele, trăia aşa, aş îndrăzni să spun, ca un copil, bucuriile acestea de copil la suflet, nu la minte. Şi avea parcă aerul ăsta copilăresc, ştrengăresc, ştia să guste o glumă, un banc, de ce nu? I-am spus odată să cânte un cântec popular aşa precum pe Valea Crișurilor se cântă, te cucerea cât era de firesc şi nici într-un caz nu cădea în derizoriu că ar fi întrecut măsura. Ferească Dumnezeu, niciodată. Şi totuşi era atât de natural”.

Seminţele presărate în sufletele oamenilor şi anume iubirea, înflăcărarea, duioşia, trec mai departe spre toţi cei cu porţile inimii deschise. Părintele Ioan există nu doar ca spirit, ci îşi continuă misiunea prin cei cărora s-a lăsat ca moştenire, Şi aşa credinţa și aprinderea se înmulţesc exponenţial.                    

Pr. Gheorghe Moldovan: ”Mereu accentua acest lucru - harul preoţiei este acelaşi pentru toţi, acelaşi har îl primeşte fiecare preot atunci când este hirotonit, dar adăuga că ceea ce îi deosebeşte pe preoţi este râvna. Harul e acelaşi, aşa zicea, dar râvna ne deosebeşte. Poate că râvna aceea am râvnit-o. Nu zic că am avut-o , că am primit-o. Nu, nu. Să slujeşti zilnic Liturghia, zeci de ani, şi în cei 12 ani de închisoare, să o slujeşti zilnic, şi totuşi, la fiecare Liturghie să ţi se aprindă râvna atât de viu. De asta la Părintele nu se punea problema des sau rar  vis a vis de Liturghie sau de Împărtăşanie. “Împărtășanie deasă” - erau expresii total nepotrivite – fiecare zi trebuie sfinţită. Ce anume sfinţeşte mai mult o zi decât jertfa lui Hristos   euharistică, adică Sfânta Liturghie. Fiecare zi e un ciclu complet”.

Ca mulţi oameni de valoare ai neamului nostru, Părintele Ioan Iovan  a fost chinuit în temniţele comuniste, aşa cum ne este greu să ne imaginăm. Până unde poate duce credinţa autentică, iertarea, iubirea şi răbdarea. În temniţă, cel mai slab se dovedeşte cel mai puternic. “Când n-ai nimic, ai totul, îl ai pe Dimnezeu“, spunea Părintele Ioan. Nu a vrut să dea uitării anii de închisoare, de tortură, de umilinţă şi de boală grea. Martiriu, dar şi evoluţie spirituală ameţitoare, experiențe atât de dureroase şi de umilitoare ce păreau probabil fără sfârşit, în care a reuşit să îşi păstreze integritatea, să fie el în continuare şi mai mult decât atât, în toată perioada de chin, în închisorile de la Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Gherla, Bacău şi Aiud, Părintele a slujit Sfânta Liturghie în fiecare zi.

Pr. Gheorghe Moldovan: “O socotea academie - locuri de elită. Anii aceia l-au sfinţit, l-au verificat, l-au dovedit. În ciuda tuturor umilinţelor, a suferinţelor, nu a vorbit niciodată cu osândă, darămite cu duh de răzbunare. Nici pe departe. De altfel, ce duh de răzbunare, când i-au legat cătuşele acelea cu lanţuri la mâini şi la picioare, aplecându-se, a primit o lovitură în spate de la un gardian. De-abia s-a stabilizat să nu cadă, să stârnească râsul  şi batjocura. A avut puterea după ce s-a echilibrat să se întoarcă şi să  rostească formula de dezlegare de la spovedanie, într-un fel, specific momentului  şi anume: ”Domnul Dumnezeu să te ierte de toate păcatele tale, inclusiv de acesta. Iar eu, nevrednicul preot, te iert şi te dezleg””.

Sorin Preda, scriitor şi jurnalist, a fost în trei rânduri la Părintele Ioan şi a scris mai apoi  despre suferinţele Părintelui în perioada comunistă. “Era un om care a văzut moartea cu ochii lui de mai multe ori şi ceea ce m-a impresionat pe mine foarte mult din mărturiile Părintelui a fost faptul că nu a încetat nicio clipă în închisoare să îşi continue misiunea de preot. El a spovedit şi împărtăşit în închisoare fără oprire, inclusiv oferind Sfânta Cuminecătură cu sfoară, în nişte condiţii imposibil de imaginat“.

Pr. Gheorghe Moldovan: ”Făcea nişte mărturisiri cutremurătoare, slujea pe piept Liturghia, laiţa aceea – ce-o fi fost, având cele strict necesare Liturghiei, antimisul cusut, sub zeghea aceea, sub cămaşa aceea - ce-o fi fost, fiindcă  fără antimis nu se poate sluji Liturghia şi pe post de Sfinte Vase - o cutiuţă de tinichea. Cu siguranţă că numai uşor nu a fost în ce priveşte teama de a nu fi prins, teama de a fi pârât. Slujirea ca slujirea, d-apoi să-i împărtăşeşti pe cei pe care îi avea ca fii duhovniceşti în alte celule - le transmitea bucăţica de Împărtăşanie cusută în nasturele de la haină, de la zeghe. Cutremurătoare mărturisiri, de râvnă şi de fidelitate, până la urmă, faţă de o făgăduinţă. Într-adevăr, nu există canon care să te oblige să slujeşti zilnic Liturghia, din moment ce tu nu ai condiţii. Cred cu toată puterea că făcuse o făgăduinţă lui lui Hristos când s-a călugărit şi s-a hirotonit că va sluji zilnic Liturghia şi făgăduinţa asta s-a străduit să o împlinească în orice condiţii. De asta, nu poate fi judecat în termenii aceștia - des sau rar. Mai grav, termenul de exagerat - e un cuvânt care nu-şi are locul, adică de unde priveşti, de unde judeci, cu ce măsurăm? Dacă e să măsori, lucrul ăsta dacă e, e între el şi Dumnezeu. O făgăduinţă. Poate aşa a şi văzut, ca un fel de încercare, ca o ispită, ca un test.         

Am povestit şi referitor la întâmplările care erau luate de către el sub formă de binecuvântare, acele evenimente care, din punctul de vedere omenesc, nu erau foarte benefice. Pentru el, era o binecuvântare şi un ajutor enorm, la nivel de spirit înalt ce era şi ce este, erau posibilităţile de creştere şi de autoevaluare la nivel divin. Ne-au întărit smerenia şi iubirea de Dumnezeu.”

Sorin Preda: ”Un fapt care m-a impresionat  foarte mult pe mine a fost felul în care a îmblânzit Părintele pe cel mai rău, cel mai afurisit gardian. Era într-o duminică în care Părintele îşi ţinea Sfânta Slujbă în faţa colegilor de celulă şi în clipa aceea a intrat cel mai ateu, mai rău  şi mai învârtoșat dintre gardieni. Părintele l-a privit preţ de câteva secunde, după care a continuat Sfânta Liturghie. Gardianul  nu i-a zis nimica, a venit mai târziu şi i-a spus aşa: “Te iert pentru faptul că nu te-ai întrerupt şi m-ai considerat şi pe mine un creştin  demn de a participa la Sfânta Liturghie.” În clipa aceea, a devenit acest monstru om de mare omenie, care i-a ajutat după aceea. A produs o schimbare formidabilă în sufeltul acestui om întunecat de ură şi ateism. Părintele povestea foarte firesc, foarte normal, Părintele ştia foarte bine că va fi închis, de aceea el întotdeauna asupra lui înainte de a fi arestat, a avut tot ceea ce îi trebuia pentru a împlini Sfânta Liturghie şi Împărtăşania. Deţinuţii se spovedeau Părintelui priun morse”.

Valeriu Russu: “ Nici nu ne putem imagina ce înseamnă suferinţa pe noi, cei ce trăim confortabil. În aceste condiţii ale secolului XXI, cu civilizaţia asta anesteziantă pe care o trăim, asemenea modele comportamentale cred că ajung la puţini oameni. Dovadă, mă dau exemplu pe mine. Ani în şir, l-am uitat pe Părintele Ioan, pentru că în egoul meu mie mi se părea că mi se cuvine. Iar unul dintre aceşti oameni... da, am cunoscut şi un sfânt. Degeaba cunostem sfinţi, deosebiţi, dacă noi nu ne schimbăm. Este greu de vorbit despre aceşti oameni. Eu cred că acuma mi s-a permis să fac o excepţie, de a vorbi despre Părintele Ioan, pentru că asemenea  întâlniri se trăiesc, se consumă în tăcere, cuvintele sunt deseori de prisos în ceea cei îi priveşte, noi facem o concesie de tip mediatic vorbind despre el, ştiu că nu e cu supărare, dar a vorbi despre un asemenea mare suflet... din punctul meu de vedere, cel mai bine ar fi să te rogi sau să taci. Dar tăcerea aceea este plină de semnificaţii, plină de informaţii, atunci când mintea noastră îşi linişteşte zumzetul”.

Pr. Gheorghe Moldovan: ”Avea dragostea aceasta de Dumnezeu şi de oameni. Cu asta începea şi cu asta cred că termina. Mereu mărturisea de fapt, lucrul acesta, că anume dragostea, nu frica, nu teama în relaţia cu Dumnezeu, e starea naturală a omului. Şi la fel, în ce priveşte relaţia dintre oameni, toate acele atitudini-respect, cinste, emnie, solidaritate, frăţietate, de fapt, sunt nume ale dragostei. Fac aici o mărturisire... avea un apelativ  pe care îl folosea când îşi începea predica la adresa credincioşilor, un apelativ de altfel obişnuit la noi, preoţii: ”Iubiţi Credincioşi” - zicem noi. Dar Părintele ţinea să întărească: ”prea-iubiti credincioşi”, “dragii noştri”. Uneori mi se părea că o face în sensul de a le trezi atenţia, dar în timp m-am încredinţat că chiar aşa simţea, adică ţinea să le transmită cât de mult îi iubeşte, chiar îi iubea. Pentru râvna lor, pentru jertfelnicia lor, pentru osteneala lor, aceea de a fi venit, aceea de a sta în picioare atâta timp, de a avea răbdare la slujbele noastre ortodoxe lungi, cum spunea dansul. Îi iubea pentru ceea ce erau, cum îşi iubește un tată copiii, aşa, pe toţi, dar şi pe fiecare în parte. Iubirea aceea a tatălui care obliga în primul rând nu la iubirea faţă de el, ci la iubirea între noi. Îi iubea pe toţi, ca ei să înţeleagă lucrul ăsta şi să se iubească între ei şi îi iubea pe fiecare în parte. Cred că fiecare dintre noi a simţit sentimentul acesta potrivit cu nevoile noastre, că iubirea e răspunsul la nevoile cele mai adânci ale fiinţei noastre”.

Fragment predică a Părintelui Ioan: “Mult, mult-Prea-iubiti credincioşi întru Hristos , vreau din suflet şi ce n-aş da acuma... e prezent pe Sfânta Masă, Hristos - să aveţi această bucurie  mai mult decât orice - şi ploaie şi boală şi orice. Atâta bucurie să aveţi, chiar de azi să sădiţi în inima voastră, scumpii mei, credinţa că cred. Ce-ar fi să nu credem? Să ai de toate, toată lumea pe palmă şi n-ai făcut nimic. Nu vă gândiţi, scumpii mei, că veniţi întâmplător aicea. Vă îndemn ca un frate şi cu căldura preoţiei mele, v-o revărs. Of, scumpii mei, vă mai spun ceva:  azi, acuma e prezentă toată dumnezeirea. Aţi asistat la toată ortodoxia. Această întâlnire de azi să vă fie un fel de sărut – de-aici să nu va mai întoarceți la păcat, nici la necredinţă, nici la îndoieli”.

Pr. Gheorghe Moldovan: ”Mereu se străduia să salveze fondul, chiar dacă pentru asta trebuia să sacrifice forma. Zicem o slujbă de priveghere – are un ritual. Dacă observa că oamenii îşi pierd răbdarea, şi chiar e foarte mult şi foarte greu, nu se sfia să sacrifice forma pentru fond. Adică să mai scurteze acolo unde se putea scurta ca să poată rămâne oamenii cu stare. Să nu sacrificăm fondul pentru formă. Sublinia calitatea în detrimentul cantităţii. Preferabil este ceva de calitate, de profunzime, decât, ştiu eu, sentimentul că te-ai rugat mult, dar că probabil cu sufletul erai în altă parte”.

Într-o lume în care vedem cu durere câte vieţi sunt trăite cu nemulţumire, cârtire, în uniformizare, ignoranţă şi resemnare, o lume care dă uitare sufletul în favoarea banilor şi  a egoului satisfăcut, în care mai că vezi suflete ce-ar striga după ajutor dacă ar avea gură şi dacă ar fi ascultate şi în care multe minţi zbuciumate macină ca morile stricate neghina turnată din belşug de conducătorii pe care îi merităm, într-o astfel de lume, cu atât mai multă nevoie avem acum să vedem oameni altfel, oameni care rămân autentici, puri, strălucitori, care îşi păstrează valoarea în orice situaţie, care iubesc necondiţionat şi se dăruiesc total binelui celor din jur. Şi care transformă oamenii în oameni.

Valeriu Russu: ”Prin intermediul acestor persoane deosebite, acestor fiinţe, suflete deosebite, iată Părintele Ioan şi Părintele Gheorghe [Moldovan], bunul-simţ, modestia şi discreţia sunt cele mai mari forţe din Univers. Acest gen de oameni întrupează iubirea şi ele sunt pentru mine modele comportamentale”.

Gheorghe Moldovan: ”A devenit un model O, şi ce model! CE model... Mi-a devenit un părinte, la propriu. M-am legat aşa, cu tot sufletul şi cu toată inima de dânsul şi chiar dacă în afară, lucrul acesta nu s-o fi concretizat aşa, într-un fel de legătură din aceasta, permanență - vizite dese, mai mult să ne încurcăm unul pe altul, decât să ne ajutăm... Acolo, în inimă şi în suflet şi în minte, mereu l-am avut ca repe. A avea un părinte duhovnic înseamnă a avea şi un model clar definit , deci, undeva, în faţă, o călăuză, dar culmea şi paradoxal înseamnă a avea şi un spate asigurat  tot timpul. Prezența Părintelui era aşa, în ce mă priveşte, un fel de omni-prezență. Avea, de altfel o expresie, că “oricum pe barba mea faci ceea ce faci”. De fapt, pe sufletul lui făceam ceea ce făceam şi cred că fac şi astăzi acelaşi lucru, adică cu sentimentul acesta îndrăznesc ceea ce îndrăznesc ca preot, că anume acolo unde e, mijloceşte şi continuă să răspundă înaintea lui Dumnezeu de ceea ce a semănat şi de roadele pe care le secerăm“.

Valeriu Russu: ”De asemenea modele comportamentale e clar că avem nevoie cu toţii, avem cu atât mai mult cu cât globalizarea, standardizarea, uniformizarea noastră se constituie într-un flagel din ce în ce mai periculos, care e perfid. Poţi să asculţi slujba la televizor- nu te du la biserică, e departe Vidrasăul. Sunt ispite de tot felul - du-te mai bine duminica la piața de vechituri, cumpără-ţi o banană şi o ciocolată şi te duci acasă. E problemna fiecăruia, aici este vorba despre o problemă de conştiinţă”.   

Sorin Preda: ”Din păcate aceste modele dispar – avem din ce în ce mai puţini duhovnici, nu mai avem duhovnicii de altădată dar, cum spunea cineva, nici credincioşii nu mai sunt cum erau odată.  Aceşti duhovnici încă luminează cerul ortodoxiei pentru că au trecut prin focul suferinţei şi al închisorii. Noi cei de astăzi doar bănuim cum era să suferi în închisori pentru Hristos. De altfel, noi nu mai avem răbdare şi nici dragoste de a suferi pentru Hristos. Noi vrem mântuirea de-a gata“.

Mihaela Szabo: “Părea că îi pasă de fiecare, părea că îi ştie pe fiecare. Trecând anii, chiar văd, le-a tranformat vieţile. Iubirea îi leagă şi dincolo de mormânt, un astfel de om are o rază de influenţă foarte mare, aceia, la rândul lor, pot deveni focare de influenţă în bine, adică practic de schimbare. Schimbarea lăuntrică a omului începe în momentul în care se întâlneşte cu un astfel de om”.

Pr. Gheorghe Moldovan: ”Dacă nu era Părintele, eu, cel de astăzi nu eram. Cum aş fi fost dacă..., nici nu vreau să mă gândesc, pentru că, până a-l întâlni pe Părintele, îmi trasasem oarecum câteva linii clare, aşa, în ceea ce priveşte preoţia şi probabil urmându-le, aş fi ajuns undeva, tot urmându-le. A fost o amprentă puternică, trecerea aia de la arderea mocnită, să-i spunem, care-ai impresia - că nici nu arde, nici nu se stinge, nici nu-i cald şi nici nu-i rece, dar e. Cred că Părintele a marcat delimitarea asta, de altfel l-am sitit aşa ca glasul Mântuitorului din Apocalipsă: ”O, dacă ai fi cald sau dac-ai fi rece”, dar tu nu eşti nici cald, nici rece şi nu ştiu de unde să te iau şi dacă aşa s-a pus problema, am ales să fiu cald. Câtă vreme m-am învrednicit să stau lângă un foc aşa de luminos, de cald, de ce să nu mă încălzesc şi eu la focul ăla? Poate n-am văzut eu cât era de văzut, l-am simţit cât era de simţit pe măsură nevredniciei mele şi miciei mele, dar în ce priveşte harul şi darul Părintelui şi focul acela în care “ardea” Părintele, era de fapt focul Duhului Sfânt, pe care dacă eu aş fi avut ochi să-l văd, l-aş fi văzut cum l-a văzut ucenicul acela la Părintele Serafim. Doar că eu am simţit ce-am simţit şi am rămas cu adierea aceea şi, deci, după ce Părintele n-a mai fost, recunosc că uneori l-am ţinut aprins cu cuvintele acelea cu care a despicat Elisei Iordanul; când s-a despărţit de Ilie, i-a luat  cojocul şi când s-a apropiat de Iordan să-l traverseze după ce în prealabil îl traversase cu Ilie, despicând Ilie pur şi simplu Iordanul în două, când Elisei se apropie de Iordan să facă şi el la fel, atâta zice “Unde eşti, Dumnezeul lui Ilie?”. A aruncat cojocul şi apele s-au dat la o parte. Cam în sensul şi în duhul acesta mi-am aprins şi eu  râvna când am simţit că mi se stinge:”Unde eşti, Părinte Ioane, să mă ruşinezi sau să mă trezeşti sau să mă dezmorţeşti sau să pricep ce se întâmplă?“. De altfel, în perioada aceea în care eu m-am dus mai des, în ultima parte a vieţii Părintelui, aşa, cât de aprins era în râvnă şi în har şi cât de puternic era încă duhovniceşte vorbind, îi ziceam “Părinte, e clar, dumneavoastră aveţi nevoie doar de mâini şi de picioare, uite astea vi le dau eu. În rest, dumneavoastră îmi dați din duhul dumneavoastră, eu vă dau dim mâinile şi din picioarele mele şi facem o echipă bună”. Cât de bună, Dumnezeu ştie”.

Mihaela Szabo: ”Erau foarte mulţi care nu erau de acord cu o parte din felul lui de a sluji, pentru că foarte multă lume este sluga tiparelor. Şi aşa am fost crescuţi. Foarte multă lume considera că religia este un tipar. El era în afara tiparelor şi e firesc să fie aşa. Era diferit prin puterea lui divină, făcea spovedanie în grup, care nu era admisă nici în vremurile acelea şi nici în vremurile de după revoluţie. Nici clarviziunea nu era acceptată de ei. Sfântul Duh se manifesta prin el, la fel pentru toată lumea, în schimb, pe de altă parte, era şi oglinda fiecăruia dintre noi. Fiecare îl vedea şi îl perceapea cu toate cele bune şi mai puţin bune, în funcţie de impurităţile fiecăruia. Deci era o oglindă perfectă. Şi de asta era mai puţin acceptat de unii şi de alţii. Şi la fel de mult acceptat de unii şi de alţii. Îmi amintesc un caz al unei cunoştinţe, care în urmă cu mult timp făcuse un avort  şi evita să îi spună Părintelui şi o măcina foarte mult şi avea remuşcări şi, într-o zi în care îşi făcuse curaj şi a mers la Părintele, i-a spus “Părinte, vreau să vă spun ceva”, iar Părintele i-a spus :”Da, ştiu, ai făcut un avort”. N-a osândit-o, dimpotrivă, cu dragostea pe care o avea , a “topit-o”, în sensul că a rămas ataşată Bisericii, şi de atunci lucrează frumos la sufletul ei. Diferea nivelul de percepţie al fiecăruia şi de deschidere al fiecăruia către Duhul Sfânt, dar el era la fel cu toată lumea. Singura diferenţă o făcea manifestarea lui în fața duhului mai puţin sfânt. Acolo apăreau, într-adevăr, manifestări total diferite, nu neaprat că se manifestă cu duritate, ci cu fermitate şi cu iubire în acelaşi timp. Era modul lui de a alchimiza tot ce era negativ”.

Pr. Gheorghe Moldovan: ”Aici cred că e specificul duhovniciei Părintelui Ioan- el a ales, aş zice aşa, un fel de scurtătură, un fel de autostradă, în loc de cărări - cărărui cu specific, Părintele Ioan din punctul ăsta de vedere nici nu îşi revendică vreun stil. Petru el, scopul era să-i ducă pe oameni la Hristos, să se împărtășească cu Hristos. Aş îndrăzni să zic, ştia el ce ştia. Că de acolo, povestea e între om şi Hristos”.

Sorin Preda: ”Pe Părintele nu-l puteai umili, deşi el se considera ultimul dintre muritori, încât nu mai aveai cum să-l coborî. El şi-a continuat şi în viaţa de după închisoare acelaşi fel de a fi. Când m-am întâlnit cu el, eram împreună cu colegii mei de la Formula AS, în ziarul nostru a apăruse un articol despre Părintele, un articol extrem de laudativ care l-a deranjat pe Părintele, pentru că aproape că îl făcea sfânt în viaţă şi lucrul acesta îl tulbura. El întotdeauna îşi arăta rănile, picioarele lovite, pentru a arăta că este un om cât toţi oamenii, că nu are nimic faţă de alţii, decât un plus de credinţă şi de lumină, lucru pe care întotdeauna îl oferea cu mare drag şi celorlalţi din jur. Era genul acela de om în jurul căruia lucrurile se limpezeau şi deveneau foarte clare. În fața Părintelui, nu puteai să spui “Părinte, trec prin greutăţi imposibil de suportat, viaţa e îngrozitoare”, chiar dacă veneai cu gândul de a-ţi mărturisi necazurile, te blocai când îl vedea cât e de puternic şi când ştiai prin câte necazuri şi prin câte suferinţe a trecut”.  

Prin moştenirea lăsată celor ce au avut şansa să-i stea în preajmă, Părintele Ioana Iovan face un dar nepreţuit lăsat generaţiilor viitoare, prin mărturia vie a celor ce au preluat părticele din sfinţia lui, prin râvnă, fermitate, credinţă, smerenie, iubire şi gingăşie.     

Valeriu Russu: ”Toţi aceşti sfinţi şi mucenici ai neamului, Părintele Ioan Iovan este şi un mucenic, pentru că a suferit în închisorile comuniste, încep să reprezinte, iată, nişte modele, care se recuperează de către fiinţa neamului românesc. Mi se pare că oamenii au nevoie de un anumit tip de speranţă. Printre cele mai importante valori, sunt cele de ordin spiritual. Evident că iată, aceşti oameni, precum Părintele Ioan de la Recea şi alţi mari duhovnici ai pământului românesc revin în mod natural în atenţia, nu a marelui public, ci a micului public. Cu tot respectul, în orice societate umană, elitele au dus lumea mai departe şi nu elitele în sensul material. Largă este cale ce duce spre păcat şi îngustă este calea ce duce spre lumină. Iar pe calea cea îngustă încap puţini şi acei puţini printre care se află Părintele Ioan, ne arată o lumină, ne arată o cale, ne arată un model. Că-l urmăm sau că nu-l urmăm, asta deja ține de voia şi de credinţa fiecăruia dintre noi“.

Pr. Gheorghe Modovan: “În ceea ce proveste canonizările, iniţiativa o are întotdeauna Dumnezeu şi Dumnezeu îşi exprimă această voinţă într-un fel minunat, aş zice, dar din punct de vedere omenesc intotdeauana există o evlavie populară premergătoare, care determină apoi o anumită atitudine din partea Bisericii. Aşa că nu e de abordat în nicun fel problema, e de încercat să înţelegem acea tăcere. Avem datoria aceata. Pentru ca nu cumva tăcerea să fie, de fapt o umbră de îndoială a unora legată de Părintele, sau de viaţa lui, sau de preoţia lui, de lucrarea lui. Din punctul ăsta de vedere oricui ar avea, i-aş zice cum i-a zis Filip lui Nataniel “Vino şi vezi”. Şi dacă m-ar întreba :'”da acuma, dacă Părintele e mort, ce să mai văd?”  sau “ unde să vin să văd?”, i-aş zice să meargă la Hristos, să încerce să forţeze un pic harul acesta care e în fiecare dintre noi şi să vadă ce se poate întâmpla. I-aș zice fiecăruia să iasă un pic din şablon, să simtă, să se pună un pic în contextul vieţii Părintelui şi, în măsura în care înţelege şi descoperă, mai ales, firul roşu care l-a călăuzit pe Părintele în toată viaţa lui şi în toată preoţia lui, acea dragoste de Hristos, cred că ar ajunge la aceeaşi concluzie la care am ajuns şi eu. Ar îndrăzni să spună oricui “Vino şi vezi'. Ce alt argument să dai despre duhovnicul tău, despre cel care te-a cunoscut mai înainte de a te cunoaște tu pe tine”.

Sorin Preda: “Intrăm într-o economie a lui Dumnezeu şi amintirea Părintelui Ioan rămâne în continuare, ea se încadrează în smerenia pe care Părintele a păzit-o tot timpul vieţii. El nu a vrut să fie nici patriarh, nici arhiereu. Se ştie foarte bine că Părintele a fost tot timpul înconjurat, adulat chiar. El a simţit pericolul că numele lui şi prezenţa lui poate fi sminteală. Mai devreme sau mai târziu, strălucirea lui va reapărea. E un loc binemeritat. Puţină lume a trecut prin chinurile prin care a trecut Părintele fără a se dezice nicio clipă de Hristos“. 

Mihaela Szabo: “Părintele Ioan este, nu a fost! Şi Părintele Ioan şi Părintele Arsenie Boca, şi părinţii aceştia care au influenţat mase de oameni şi i-au ridicat, le-au schimbat traiectoria vieţii. Omenii aceştia sunt şi încă vor fi şi eu cred că vor fi până la sfârşitul veacurilor”.

Pr. Gheorghe Moldovan: “Părintele ne-a împărţit fiecăruia, aşa, ca dintr-o monedă câte-o bucăţică şi numai împreună putem face ceva. Niciunuia nu ne-a dat tot, ca niciunul să nu revendice că el e ucenicul, prin excelenţă, sau continuatorul exact. Doamne fereşte, nu. Numai împreună dacă punem bucăţelele acelea, îl vom înţelege cu adevărat şi îl vom mărturisi cu adevărat pe Părintele. Tristeţea asta o am, probabil credem că fiecare cu bucăţica pe care o avem, ne e destul ca să ne aducă aminte de Părintele, să ne rămână Părintele viu în inimă. Părintele în continuare ne iubeşte pe fiecare, dar nu-i dăm ocazia să ne iubească pe toţi. Că pe toţi ne poate iubi numai dacă noi suntem toţi împreună, adică dacă ştim unii de alţii, dacă facem în numele Părintelui, ca şi cum ne-am completa. Dimpotrivă, sentimentul este uneori că parcă uneori ne-am fura căciula...trist, e cât se poate de trist. Măcar din când în când să ne întâlnim sau să fim împreună. Dacă nu formal vorbind, în duh să ne simţim ca atare, astfel încât lucrarea Părintelui să se poată desăvârși. Noi nici nu ne dăm seama cât de mult opreşte harul păcatul ăsta”.

Mihaela Szabo: ”Numai gândindu-te la el, îţi poţi scoate la suprafață sufletul şi sufletul nu se poate manifesta decât cu bucurie. Mi se întâmplă în fiecare clipă să am imaginea lui în minte, pentru că este în memoria trecutului meu, în memoria prezentului meu şi va fi în memoria viitorului meu. Deci, este prezent permanent. Am senzaţia că am venit împreună şi vom pleca împreună. Este prezent.”

Pr. Gheorghe Moldovan: ”Un ucenic vorbea foarte frumos de părintele lui duhovnicesc şi încheie acea descriere  în felul următor ”iar eu, păcătosu, m-am învrednicit să-i port cojocul, ca să mă blagoslovesc”.  Cam aşa aş îndrăzni să spun şi eu: ”iar eu, păcătosul, m-am învrednicit să-l slujesc pe Părintele, aşa, ca să mă blagoslovesc””. 

Mihaela Szabo: “În Biserica Ortodoxă ştiu că nu s-a canonizat un om care a trăit atât de aproape de zilele noastre, care ne-a fost contemporan. În Biserica Rusă ştiu că s-a făcut lucrul acesta, sunt sfinţi care au trăit în anii 90, şi poate că această aşteptare nu-i decât un fel de dospire pentru a se face ceva mai frumos. Va ieşi, cu siguranţă, sfinţenia iese la iveală.”

Fragment de predică a Părintelui Ioan: “Nu uitaţi că aveţi un suflet de mântuit, asta-i calea”.

 Dragii mei, am ascultat un crâmpei, o scânteie din lumină caldă a ceea ce a fost şi continuă să fie Părintele Arhimandrit Ioan Iovan, unul din marii duhovnici ai neamului nostru, însoţitor de nădejde pe calea îngustă către Dumnezeu. Şi dovadă atât de vie a faptului că noroiul, umilinţa şi durerea pot fi transformate prin acceptare, cu credinţa pentru Dumnezeu, în strălucire şi bucurie, în daruri şi haruri. Un om atât de imens precum Părintele Arhmindrit Ioan Iovan poate fi cu greu descris în cuvintele noastre, însă trăirea sufletească a celor ce l-au cunoscut se întrezăreşte în sclipirea privirii lor, în atitudinea lor, în zâmbetul duios şi tăcut, în lacrimile de emoţie şi de dor. Le mulţumim părintelui Gheorghe Moldovan, preot paroh din Vidrasău, colegului meu Valeriu Russu, Mihaelei Szabo, terapeut în Târgu Mureş, Ancăi Fusaru – profesoară în Târgu Mureş şi domnului Sorin Preda, scriitor şi jurnalist din Bucureşti pentru realizarea acestei ediţii speciale “Bucuria de a Dăinui”.

(Reportaj realizat de Emanuela Aranyos, ediție specială a emisiunii Bucuria de a dăinui, Radio Târgu Mureș)

Comments  
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 MIrcea Damian » 28-05-2014 20:05

Domnilor de la site, va rog, corectati numele celor din interviu. Sunt targumuresean si ii cunosc, e vorba de VALERIU RUSSU, si MIHAELA SZABO.... Iar la inceput, materialul nu e ȚȘ "scris" ci "transcris" de C.M.B. Totul e formidabil, dar aveti grija si la forma, chiar dac, ma scuzati, dar pare banal si cererea, excesiva. Nimanui nu cred ca ii convine sa i de deformeze numele, parca...

MIrcea Damian

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Dan » 08-06-2014 20:27

Mulțumim de sesizări domnule Mircea, am corectat numele.
Cât privește eticheta ”scris” pe ea nu o putem corecta în ”transcris” pentru că aceasta este o variabilă generală a site-ului și modificându-o înseamnă să apară peste tot ”transcris” ori această variabilă este definită și destinată pentru autori.
Nu știu dacă mă înțelegeți în ceea ce spun dar este o chestiune de ordin tehnic pe care nu o putem rezolva însă cu puțină atenție se poate înțelege că e vorba de persoana care a transcris materialul în cazul de față.

Dan

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Sfaturi către tinerii

Cuvânt înflăcărat rostit de Părintele Ioan Iovan tinerilor din Cluj despre reeducarea din închisorile comuniste și îndemnul la păstrarea și mărturisirea credinței ortodoxe.

Gânduri ale părintelui

  • "Unii au spus că suntem reacționari. Da, suntem reacționari până la moarte, împotriva diavolului și a ucenicilor săi. Alții ne-au spus că am fi un centru mistic în coasta Rusiei. De fapt, mănăstirea constituie un centru duhovnicesc așezat de Dumnezeu în coasta lui Antihrist..."
  • "Cu conştiinţa să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet şi de oameni, atunci tot răzbeşti cu ajutorul lui Dumnezeu şi Doamne!, scumpă este mulţumirea sufletească. Aţi văzut când citiţi acolo, în Acatistul Domnului: «Iisuse, veselia conştiinţei!» Nu este o mai mare veselie decât conştiinţa curată, care nu te acuză!"

Ultimele comentarii

Maica Domnului

Icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din biserica Mănăstirii Recea, în fața căreia a slujit părintele Ioan de atâtea ori.