„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”, m-a îndemnat domnul profesor Nicolae Balotă. „Trebuie neapărat să stai de vorbă cu dânsul. La capătul unui drum pe care l-ai străbătut timp de douăzeci şi cinci de ani, discutând cu dânsul vei găsi dezlegare la multe.”

Am poposit la Mânăstirea Recea într-o zi de septembrie, însoţit de copiii mei - George (de aproape şapte ani), Mihnea (de aproape cinci ani) şi de doamna mea, Ruxandra Manuela. De la început am rămas impresionaţi de complexul de arhitectură specific românească ridicat lângă Târgu Mureş de oameni pricepuţi şi harnici, conduşi de Maica Stareţă Stavrofora Cristina. Păşind în incinta sacră am simţit îndată înfiorare şi înălţare sufletească. Doar trecerea maşinilor pe şosea, vuietul avioanelor de pe aeroportul din vecinătate mai aminteau emblemele lumii din care veneam. Iar întâlnirea cu Părintele Iovan, petrecută la ceas de noapte, după ce-şi isprăvise îndatoririle zilnice, va rămâne pentru mine ca o atingere dintr-un alt tărâm. Am vorbit îndelung despre suferinţă şi puterea de a o îndura fără a-ţi pierde speranţa, despre ticăloşia oamenilor şi măreţia lor, despre ce te poate păstra vertical în viaţă, despre izbăvirea prin credinţă, despre ce primejduieşte fiinţa umană şi căile ei de a se salva. Şi am mai vorbit despre generozitate şi iertare.

 

La sfârşitul convorbirii, Părintele duhovnic al Mânăstirii Recea mi-a înmânat câteva pagini de confesiuni zguduitoare despre ce i-a fost dat să pătimească. „Aveţi binecuvântarea mea de a le folosi cum veţi crede de cuviinţă.”

- Unde aţi văzut lumina zilei?

- Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922. din părinţii: preot Gavril şi presbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea, ultimele două clase sub ocupaţie maghiară, la liceul „Sfîntul Ladislau”, secţia română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat teologia la Cluj, în paralel şi dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licenţa în teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la Bucureşti, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloaie, susţinându-mi şi câteva lucrări. Cunoscând viaţa monahală în Mânăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunţat la învăţământ şi am plecat la Mânăstirea Vladimireşti, lângă Tecuci.

- În acel an eram şi eu la Tecuci, de-abia văzusem lumina zilei...

- În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P.S. Nicolae Popovici - un episcop martir - în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mânăstirii Vladimireşti. Aici am slujit până în 1955, când, din cauza unui memoriu, înaintat Conducerii Statului şi Conducerii Bisericii Ortodoxe, s-a hotărît, ilegal, caterisirea mea. Pe „tovarăşi” îi deranja Mânăstirea Vladimireşti, intenţionau să o desfiinţeze. M-am opus. Comuniştii se temeau de minunile ce se întâmplau la acea mânăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. La praznicul hramului „Adormirea Maicii Domnului”, ultimul din 1954, cu toată teroarea comunistă, au fost prezenţi peste treizeci de mii de credincioşi. Gheorghe Apostol era originar din satul Vladimireşti şi lupta şi el să desfiinţeze mânăstirea cu orice preţ. Probabil că din ordinul ruşilor. Tatăl lui, un bun creştin, i-a spus: „Eu te-am făcut, eu te omor dacă te legi de mânăstire”.

- Cum aţi fost arestat?

- Printr-o înscenare mârşavă, din cauza unui denunţ mincinos, am fost acuzat de instigare la terorism, arestat din ordinul Securităţii şi condamnat la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Galaţi şi încarcerat în Penitenciarul Semicerc din aceeaşi localitate, într-o celulă fără geam, fără calorifer. Acolo mi-am petrecut Sfintele Sărbători.

- Desigur, a urmat ancheta.

- Slăbit după o anchetă grea - cei de la Interne făceau exces de zel - eram hotărît să-mi văd de mântuirea sufletului, conştient că din zi în zi mi se scurtează firul vieţii.

Zdrangănul metalic al uşilor devenise o adevărată tortură. Când solicitam să merg pentru mine, mi se spunea: „Aşteaptă”; zile întregi mi se răspundea: „Aşteaptă”. Aveau un sistem diabolic de a te distruge moral şi fizic, îţi măcinau nervii şi trupul. La un moment dat am făcut un TBC glandular. Concomitent, mâinile, din cauza mizeriei şi a frigului mi-au crăpat până la os. Cu toate acestea, făceam un efort supraomenesc să mă rog de fiecare dată în poziţia de rugăciune. Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de vin tonic ca medicament. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfinţită. Într-o noapte, pe 7 februarie, am avut un vis cutremurător. Am visat-o pe mama moartă în casa parohială unde m-am născut. Era înconjurată de flori şi, când am păşit să-i sărut mâna, m-am trezit cu picioarele pe cimentul rece din celulă. Visul m-a tulburat, fiindcă de obicei nu reţineam visele. La ora 10 s-a deschis vizeta şi un ofiţer de securitate, care se ocupa de mine, mi-a spus: „Iovan Silviu, fă-ţi bagajele!”

- De ce?

- M-au transferat în celula numărul 26 de la etajul 1, cu căldură şi geam. Păream un câine hăituit, scăpat dintr-o grotă. În aceeaşi săptămînă a venit doctorul Shoferman de la Spitalul Penitenciarelor, care văzând în ce hal sunt, i-a întrebat pe medicul şi sanitarul Penitenciarului din Galaţi: „I-aţi dat vreo îngrijire?”. Răspunsul a fost: „Nu!”, „Atunci de ce nu l-aţi împuşcat? Să-l duceţi cu proxima dubă la Văcăreşti”. Când a sosit prima dubă pe care scria: „Caravană cinematografică” mi-au pus lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, şi, întins pe podea, am fost transportat la gară. Acolo am auzit cum împrăştiau oamenii spunându-le că au de încărcat cartofi în vagoane. La Văcăreşti m-au primit doctorul Shoferman şi doctorul Blidaru, fiu de preot. Aceştia m-au îngrijit şi m-au vindecat. Când s-au împăcat ruşii cu americanii am avut dreptul să scriu acasă, să chem pe cineva la vorbitor.

- Pe cine aţi chemat?

- Am chemat-o pe mama. În 28 august, la scadenţa vorbitorului, o aşteptam cu nerăbdare. Mare mi-a fost mirarea când a apărut tata. Fără să-i spun „Sărut mâna”, l-am întrebat de ce nu a venit mama. Mi-a răspuns să fiu liniştit că va veni rândul viitor. Am ţipat: „De ce-mi spui lucrul acesta? Mama venea şi dacă era bolnavă pe targă. Ce s-a întâmplat pe 7 februarie?” Tata, surprins, a început să plângă. „Cine ţi-a spus?”, „Am visat pe 7 februarie că era moartă. Cred că a ajuns la Maica Domnului şi a rugat-o să aibă grijă de copilul ei”, i-am spus plângând. Bietul tata a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi mi-a şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”.

- Visul!

- Tot la Văcăreşti, înainte de a fi transferat la Jilava, unde era o închisoare de tranzit, am trăit un moment de înălţare sufletească. De Sfintele Paşti, cu mare greutate am reuşit să-l conving pe părintele vicar romano-catolic de la Iaşi, Xaveriu, care a murit în închisoare, şi pe părintele greco-catolic nerevenit Nicolae Opriş, fost paroh la Bonţida-Cluj, să oficiem împreună, întrucât eram deţinuţi de toate confesiunile. S-au folosit obiecte sfinte, funcţie de ce era posibil în condiţiile de detenţie aspră. Totul a decurs cu bine până la momentul consacrării, adică epicleza (chemarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor) când părintele vicar a ezitat să consacre. Rugându-l insistent să aibă în vedere şi faptul că ne găsim la o răscruce a vieţii, să treacă peste confesionalism, a acceptat până la urmă Prefacerea în comun a Sfintelor Taine.

Pentru mine a fost un moment de fericire sublimă, le-am şi spus, că acolo, închişi între ziduri, am reuşit să realizăm unirea dintre cele trei confesiuni. Apoi a urmat împărtăşirea tuturor deţinuţilor într-o atmosferă de extaz creştinesc.

- Ce-a mai urmat?

- De la Văcăreşti am fost transferat la închisoarea de la Jilava, un penitenciar socotit de tranzit, unde, ca de altfel în toate penitenciarele cu deţinuţi condamnaţi la pedepse mari, se practica o încercare diabolică, perversă, de corupere morală, pentru a te obliga să-ţi renegi convingerile, să trădezi, să recunoşti că ei sunt cei care au dreptate. M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarceraţi condamnaţii la moarte, cei care îşi aşteptau sfârşitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reuşeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate şi de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simţită până în măduva oaselor.

- I s-a găsit cel mai potrivit nume.

- Am rămas consternat şi profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deţinut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul ştia însă totul, dar îl lăsa să continuie, până într-o zi când un alt deţinut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit şi se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împuşcare în Valea Piersicilor.

- Acolo vi s-a întâmplat ceva neobişnuit?

- Acolo, la Jilava, am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal şi, deţinuţi de drept comun, condamnaţi pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanţuri să ne alegem. Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanţ, m-am ferit de deţinuţii de drept comun, l-am închinat şi l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l ca o încercare pentru credinţa în Dumnezeu. Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanţului. În loc să aleg unul mai gros şi mai lung, am ales unul mai scurt şi mai uşor, ceea ce nu-mi permitea să mă mişc în voie. M-au prins şi m-au aşezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile, iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a muşcat din carnea vie a picioarelor mele; urmele se văd şi azi. M-au ridicat şi mi s-au pus cătuşe la mâini, le zicea „cătuşe americane”, aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mişcai mâna, provocându-ţi dureri îngrozitoare.

- Cum le-aţi suportat?

- Echipat cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare „Mişcă, banditule!”. La jumătatea drumului dintre fierărie şi celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanţului şi a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate şi mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forţa, însoţită şi de o înjurătură urâtă de mamă. M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simţit minunea, prin faptul că m-am redresat şi cum eram într-o stare de balans, am exclamat: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” În momentul acela am ştiut cu adevărat că sunt creştin şi preot, şi am făcut dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu. Colegii din celulă m-au îndemnat să ies la raport să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un rănit, un om în lanţuri şi cătuşe. N-am acceptat. Le-am spus că nu pot ierta şi reclama în acelaşi timp. Autorul loviturii a fost un gardian pe care nu-l ştiu şi nici nu m-a interesat cine este.

- Aţi rămas în continuare la Jilava?

- De la Jilava, după ce mi-au fixat lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără să ne spună traseul şi destinaţia, am fost îmbarcat în duba-tren şi transferat, împreună cu alţi deţinuţi politici condamnaţi la pedepse mari, la Penitenciarul Gherla, o închisoare cu 365 de camere, construită de Maria Tereza. Când am coborât din dubă ne-au întâmpinat, ca de obicei, cu huiduieli şi ironii: „De ce nu ţi-ai văzut de slujbă, mă, banditule, ca să nu ajungi aici?”

- Aţi trăit ceva mai important la Gherla?

- Chiar în perioada când am fost încarcerat la Gherla s-au petrecut evenimentele din Ungaria, din 1956. Ne-a surprins pe toţi faptul că ofiţerii deţinuţi politici au fost scoşi dintre noi şi încarceraţi în celule separate; ulterior am aflat că erau hrăniţi foarte bine, în timp ce noi făceam foamea obişnuită. La un moment dat, prin noii veniţi şi prin „ţeavă” (sistemul Morse) am primit vestea că în Ungaria a fost baie de sânge. A doua zi după acest eveniment am fost scoşi şi înghesuiţi în holul penitenciarului şi obligaţi să ne aşezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment. A urmat o scenă diabolică, de neînchipuit. Comandantul Goiciu cu toţi subalternii, inclusiv doctorul şi sanitarii au început să ne lovească, să ne calce cu cizmele pe unde se nimerea. Ne-au lovit cu tot ce le pica la îndemână, cu o cruzime de nedescris, păreau nişte nebuni furioşi. Era un vacarm îngrozitor, lovituri, ţipete, gemete înăbuşite, înjurături bestiale. Mi-au rămas întipărite în minte doar următoarele cuvinte: „Hei, bandiţilor, să încercaţi şi voi ce au făcut colegii voştri din Ungaria, că trecem cu tancurile peste trupurile voastre, nu cu cizmele!”

A fost ironia soartei, culmea ipocriziei, când, după amiaza, medicul şi sanitarii au venit să ne panseze, să ne oblojească rănile.

- Erau diabolici!

- La scurt timp a urmat o altă tragedie, tot în ideea reprimării, mai bine zis a prevenirii unei posibile acţiuni protestatare din partea noastră. Ne-au numărat şi fiecare al cincilea deţinut, pe cine pica nenorocul, era scos şi dus în camera şefului de secţie, unde era aşezat pe un scaun, în poziţia de bătaie cu un cearşaf ud. După care, în prezenţa medicului, i se aplicau cincizeci de lovituri cu ranga. Nu pot înţelege cum au putut inventa asemenea sisteme de tortură. Asistam neputincioşi, înspăimântaţi în celule, iar pentru a ne distrage atenţia de la ţipetele colegilor, conducerea a ordonat să ni se introducă hârdaiele cu mâncare, deşi nu era ora mesei.

Din camera noastră a fost scos aviatorul Dumitru Cucu, considerat recalcitrant, căruia i s-au administrat şaptezeci de lovituri. Când l-au adus în celulă era negru, am crezut că este imposibil să scape cu viaţă. Şi, totuşi, Dumnezeu l-a ajutat: spre bucuria mea, în luna noiembrie 1991 m-a căutat la Episcopia din Alba Iulia şi mi-a lăsat o scrisoare în care mă anunţa că trăieşte şi că este profesor universitar în Canada.

- Ce-a urmat?

- După evenimentele din Ungaria, un lot de deţinuţi politici cu pedepse mari, condamnaţi la 20-25 de ani muncă zilnică, am fost transferaţi la Penitenciarul din Aiud. Aici ne-au concentrat în camere mici, cu paturi supraetajate, fără aer, încât am fost nevoiţi să forţăm vizeta pentru ca să putem respira. În scurt timp au apărut îmbolnăvirile, dizenteria făcea ravagii foarte mari. Nu ni s-a acordat nici un fel de asistenţă socială sau medicamente. Din cauza mirosului pestilenţial provenit de la tinetă şi a lipsei de aerisire ne chinuiam, sleiţi de puteri, cu limba scoasă, abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearşaful. Când medicul şi politrucul efectuau vizita de rigoare, se opreau la uşă, izbiţi de miros şi de aerul înăbuşit. „Ăştia-s criminali, mergem mai departe, îşi spuneau scârbiţi fără să ne acorde vreo atenţie”.

Desigur, pentru unii, acest calvar pare incredibil. Uneori îmi vine să strig: „Doamne, este o minune dumnezeiască faptul că trăiesc!”.

Conducerea şi-a propus să ne extermine, zilnic scoteau morţi dintre noi. Cel mai mult m-a zguduit lipsa de omenie a gardienilor, nişte brute. Atunci când deschideau uşa să scoată morţii exclamau rânjind: „Aici numai doi au crăpat?”. Cu un risc enorm, colegii au scobit în obloane să poată privi în curte cum erau duşi morţii... „Acum îi duc pe ai noştri!” şopteau la un moment dat şi în celulă se aşternea o linişte tulburătoare, de moarte. Duc până dincolo de mormânt amintirea unui coleg dobrogean, macedonean din Baia. După ce l-am împărtăşit, terminând rugăciunea, „Cela ce-n toată vremea şi în tot ceasul... ”, mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat, şoptindu-mi cu vocea stinsă de muribund: „Te rog, părinte, spune acasă că am murit creştineşte, ca un bun român, care nu şi-a trădat conştiinţa.” Când au deschis uşa şi-a dat duhul. Au fost şi cazuri când au fost scoşi oameni care abia mai respirau, erau pe punctul să-şi dea sufletul, pe unii îi loveau cu cizma în cap.

Şi iată că, din nou, sufletul mamei m-a salvat de la moarte.

- Cum?

- M-am îmbolnăvit de dizenterie şi ieşeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzaţie permanentă de sufocare, plus veştile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nici o zi Sfânta Liturghie. Devenisem conştient că într-o zi voi muri. Dar dorinţa de a împărtăşi, de a fi duhovniceşte, haric, alături de colegii în suferinţă, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toţi suportam acelaşi chin, aceeaşi suferinţă. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia şi am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte „Cuvine-se cu adevărat”, Axionul, am căzut, m-am prăbuşit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puţină pe care o mai aveau şi, când m-am trezit, le-am spus: „Veniţi repede să vă împărtăşesc, fiindcă nu ştiu dacă voi mai trăi”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, din acea Liturghie am reuşit să-i împărtăşesc şi sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am aţipit pe loc şi am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunţat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câţiva paşi, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Pruncul şi Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiţi asupra mamei. Încet, mama a păşit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la ţară, aveam impresia că mă întreabă „Ce caut eu aici?”. Mă privea cu duioşie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în braţele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu faţa de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul şi Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit şi am sărit din pat strigând: „Unde este Maica Domnului şi Pruncul Iisus?”. Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul şi, spre marea mea fericire, dar şi a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde aşteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei.

- Cum treceau zilele în închisoare?

- Într-una din zile, în timp ce-mi făceam rugăciunile (Pravila), cu faţa în direcţia crucii însemnate de mine pe perete, cu apă, s-au deschis uşile şi a intrat anchetatorul cu un general, însoţiţi de gardian. Eu, crezând că generalul este un procuror militar, nu m-am tulburat la intrarea lui. „Ce ai făcut dumneata acolo la perete?” - m-a întrebat generalul. „M-am rugat...”, „Te ţii de prostii! Ce te-a făcut să îndobitoceşti lumea la mânăstire, ca să ajungi aici?” - a continuat cu dispreţ. „Aş vrea şi pe dumneavoastră să vă îndobitocesc, domnule general, cu intenţia nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, aşa cum am făcut-o la mânăstire cu oamenii credincioşi” - i-am răspuns pe acelaşi ton.

„Pe mine n-ai să mă îndobitoceşti niciodată, decât pe prostimea şi ţărănimea care mai crede în minunile voastre!”. „Să ştiţi, domnule general, că la mânăstirea noastră veneau oameni de la general până la cioban să se închine. Frumos din partea dumneavoastră care vă legitimaţi cu ţărănimea şi prostimea, că acum o defăimaţi”. „Uite la el, ce obraznic răspunde ca şi la anchetă!” s-a adresat însoţitorilor indispus. Anchetatorul s-a tras un pas în spate şi îmi făcea semne disperate cu mâna, să tac. Gardianul s-a repezit şi a închis geamul, să nu audă deţinuţii din celelalte celule. După ce generalul a ieşit din celulă, anchetatorul s-a reîntors şi mi-a spus: „Ai stricat totul, toată ancheta a fost dată peste cap, şi atitudinea dumitale va avea urmări grave, fiindcă a fost în control chiar ministrul de Interne, tovarăşul Alexandru Drăghici. „Să fie sănătos şi să nu-mi insulte credinţa; eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru credinţa mea” - i-am spus calm.

- Din nou aţi fost transferat.

- În transferul la Securitatea din Bacău am fost adunaţi mai mulţi deţinuţi politici pentru a fi repartizaţi la penitenciarele din ţară. Acolo am aflat, cu groază, de la un deţinut supus reeducării la Piteşti, despre un tratament de un diabolism incredibil. Ne spunea că li se propunea să-şi renege credinţa în Dumnezeu; în caz contrar erau obligaţi să-şi mănânce excrementele din propria gamela (rog să-mi scuzaţi expresia). Erau aşezaţi ore în şir într-o poziţie chinuitoare, aplecată, cu mâinile la vârful picioarelor, în caz de mişcare îi loveau cu ranga peste spate. De multe ori asistau neputincioşi la profanarea bestială a Mântuitorului, prin aceea că unul dintre ei trebuia să se aşeze ca la jocul de capră, iar un altul îl încăleca, zicând: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim călare pe asin”. Paranteza la aceste fapte mârşave este mult prea mare ca să o închei aici. Ulterior, în libertate, mi-am dat seama că această blestemată reeducare a avut atâtea faţete, care de care mai vicleană încât, pe bună dreptate, iniţiatorul ei (diavolul) este numit „cel mai înţelept în răutăţi”.

Una dintre feţele ipocrite ale reeducării a fost metoda folosită la Aiud. O mare parte dintre deţinuţi - ortodocşi şi catolici - i-au căzut victimă destul de uşor, prin promisiunea că vor fi eliberaţi mai devreme, iar cei care consimţeau, se întreceau într-un spectacol grosolan „mea culpa", recunoscând cât de mult au greşit dacă s-au împotrivit regimului comunist, pe care, acum, îl ridicau în slăvi, pretinzând solemn că niciodată nu vor unelti împotriva lui, socotindu-l o adevărată fericire. Fiindcă noi ne împotriveam să participăm, au recurs la metoda impunerii cu forţa, ne-au montat în celule difuzoare, obligându-ne în felul acesta să ascultăm ceea ce ne era greaţă să mai auzim.

- Din cîte înţeleg, n-aţi făcut nici un compromis.

- Refuzând categoric că citesc colegilor din Biblia hazlie, comandantul Crăciun a încercat să-mi explice că şi Petru, pentru a se salva de la înec, a dat din mâini şi din picioare, în felul acesta oferindu-mi o soluţie de salvare, l-am răspuns că nu-mi permit să mă compar cu Sfintul Petru, dar încă n-am senzaţia de scufundare. „Domnule comandant, sunt convins că mă voi mântui şi în celulă ca şi în chilia călugărească din libertate”, i-am spus cu tot curajul. La răspunsul meu s-a înfuriat şi a ordonat gardianului să mă ducă la izolator - una dintre cele mai grele pedepse din închisoare.

În momentul când m-am îndreptat spre ieşire, colegii mei au început să murmure. „Opreşte-l!” a strigat comandantul. Încurajat de gestul colegilor mei, m-am întors cu faţa spre el şi l-am întrebat: „Parcă spuneaţi, domnule comandant, că reeducarea este liberă!”. Cu falsă mărinimie i-a spus gardianului: „Lasă-l, socialismul nu se împiedică de un popă reacţionar”.

Dar nu mi-a iertat curajul. A doua zi a ordonat să fiu transferat la Zarca, o închisoare în închisoare, cea mai dură, mai austeră izolare, creată special pentru exterminare. Îmi dădeau trei surcele de lemne pe noapte pentru a face foc într-o sobă de tuci, nici nu se aprindeau bine că se şi terminau. Noaptea dormeam încovoiat cârlig, din cauza frigului. De altfel, se ştia că atunci când ajungeai la Zarca erai condamnat la exterminare; puţini au scăpat teferi din acel mormânt.

Asupra mea au început să se facă din nou presiuni pentru cedare. N-au reuşit.

După câteva luni de detenţie cruntă în Zarca, aveam o senzaţie de sfârşeală, simţeam pe zi ce trece că mă duc, mă sfârşesc. De câte ori n-am avut această senzaţie în anii grei de puşcărie! Într-una dintre nopţile acelea lungi, când aşteptarea îmi măcina treptat-treptat nervii şi trupul, mi-au apărut imagini de la hirotonie. În capul Sfintei mese, pe un scaun, era aşezat P.S. Episcop martir Nicolae Popovici. După ce m-a privit cu blândeţe şi m-a binecuvântat am avut o senzaţie puternică de fericire. A doua zi dimineaţa am fost scos de la Zarca şi transferat înapoi în incinta penitenciarului din care, la data de 1 august 1964, am fost eliberat.

La despărţirea de Părintele Iovan, mi-am învins sfiala şi l-am rugat să facă un lucru mai puţin obişnuit pentru un bun creştin. L-am rugat să-şi arate picioarele. „Nu pentru mine, Părinte, - eu pot să-mi închipui. Vreau însă ca băieţii mei să vadă ceva ce vor înţelege mai târziu. Să vadă ce au pătimit unii dintre noi pentru că nu au acceptat nici un compromis cu o societate strâmbă. Poate că ei vor trăi într-o lume mai bună. Dar n-aş vrea să uite de unde s-a pornit. Şi poate că ei vor reuşi să trăiască astfel încât să nu aibă nimic să-şi reproşeze, să nu aibă parte de frământările de conştiinţă ale tatălui lor.”

Părintele Iovan s-a uitat îndelung la mine, a ezitat şi până la urmă mi-a îndeplinit rugămintea. Realitatea a depăşit orice închipuire. După treizeci şi cinci de ani de când nu mai poartă lanţuri, picioarele Părintelui Iovan sângerează în continuare şi trebuie zilnic pansate.

De fapt, deoarece am fost puţini ca Părintele Iovan, întreaga societate românească de azi încă mai sângerează...

(Interviu realizat de George Arion în anul 1999 - O istorie a societății românești contemporane în interviuri (1990 - 1999), Vol. II, Fundația ”Premiile Flacăra - România”, 1999, pp. 525-532)

Cuvinte cheie:
Comments  
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 serban cornelia » 26-08-2014 11:03

Parintele Arhimandrit Ioan Iovan, este Apostolul,iubir ii de Dumnezeu si de Neam, al vremurilor noastre. Ne indruma sa avem frica de Dumnezeu si rusine de oameni! De asemenea, spovedanie si Impartasanie deasa. Este un mare dar al neamului romanesc!

serban cornelia

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 Dan » 05-09-2014 07:05

Amin!

Dan

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Sfaturi către tinerii

Cuvânt înflăcărat rostit de Părintele Ioan Iovan tinerilor din Cluj despre reeducarea din închisorile comuniste și îndemnul la păstrarea și mărturisirea credinței ortodoxe.

Gânduri ale părintelui

  • "La Hristos, nu se merge oricum, fără vrednicie. Măreţia lui Dumnezeu care se coboară trebuie răsplătită cu mai multă pregătire, cu mai multă râvnă, cu mai mult devotament. Creştinul trebuie să fie dispus a se dărui total, cu preţul vieţii, pentru El. "
  • "Nu disperaţi, nu vă deznădăjduiţi, vă rog, că ce-i valabil astăzi, nu-i şi mâine, poimâine, peste o lună sau peste un an. Nu vă descurajaţi! În toate privinţele, cereţi ajutor lui Dumnezeu şi Maica Domnului nu va înceta să vă ajute!"

Ultimele comentarii

Maica Domnului

Icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din biserica Mănăstirii Recea, în fața căreia a slujit părintele Ioan de atâtea ori.