A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în faţa unei uşi. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi ridică ochii şi murmură enigmatic:

- Cinci! Numărul Maicii Domnului!

În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. [...]

 

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem.

Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare.

Pentru cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovniceşti.

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire.

În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoţi în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un preot. [...]

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim interes: “Spune, Învăţătorule!”

Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. [...]

Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimireşti. Încă din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimireşti. În clipa aceea a simţit că şi-a descoperit misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai târziu apărător şi martir al Bisericii.

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miracoloase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulţumit de afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui proces politic şi desfiinţarea mânăstirii. Părintele Ioan îşi exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalităţile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară.

Cazul Mânăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire şi îşi manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia.

(Pr. Liviu Brânzaș - Raza din catacombă)

Cuvinte cheie:

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Sfaturi către tinerii

Cuvânt înflăcărat rostit de Părintele Ioan Iovan tinerilor din Cluj despre reeducarea din închisorile comuniste și îndemnul la păstrarea și mărturisirea credinței ortodoxe.

Gânduri ale părintelui

  • "Eu acum vorbesc puţin exaltat, pentru că merită Euharistia. Dintre orice sub soare, Euharistia merită să fii exaltat pentru ea, fiindcă e un Cer în pământ, un Cer venit zilnic pe pământ."
  • "Ce ne pasă nouă că ne judecă cineva când noi suntem alături de Dumnezeu, când noi am aflat credinţa cea adevărată, am luat duhul cel ceresc, am primit pe Dumnezeu, îl avem în noi, busola busolelor, lanternă a lanternelor! "

Ultimele comentarii

Maica Domnului

Icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din biserica Mănăstirii Recea, în fața căreia a slujit părintele Ioan de atâtea ori.