În centrul cultului ortodox, se află Sfânta Liturghie oficiată de preot în fiecare duminică şi sărbătoare, iar la mânăstiri zilnic, cu câteva excepţii. Care este importanţa Sfintei Liturghii pentru cel care ia parte la ea, Părinte Ioan?

Depinde... că la ea ia parte şi preotul care o săvârşeşte şi cei care ascultă. Deopotrivă este importantă la fiecare. Respectiv prezenţa euharistică a lui Hristos e atât de covârşitoare, încât nu se poate spune sau să se delimiteze râvna spre ea, adoraţia ei, cinstirea ei, preţuirea ei, în sfârşit... pentru mine este Dumnezeu pe pământ, Dumnezeu venind între noi. Ştiu că este o dogmă şi un îndreptar de care trebuie să te ţii şi în Ortodoxia noastră, dar tot Ortodoxia îţi dă voie să ai visele expresiilor, şi ale gândirilor, şi ale concepţiilor tale personale faţă de acelaşi lucru, faţă de care oficial, sau strict teologic, trebuie să te opreşti la a o defini. Pentru mine evlavia la Sfânta Euharistie nu se poate exprima. În ce sens nu se poate exprima? Pentru că, personal, consider că această chenoză, acest pogorământ al lui Dumnezeu după ce l-a făcut pe celălalt mare, şi a venit să ne mântuie, uite că perpetuă (continuă) această coborâre a Lui, tot reală. Nu se poate explica sau nu se poate cuprinde câtă admiraţie şi câtă adoraţie, în acelaşi timp, trebuie să avem noi faţă de acest pogorământ al lui Hristos, subliniind că nu-l merităm.

După ce a văzut cum L-am primit, după ce vede cum Îl menţinem, să zic aşa, El, totuşi, continuă să vină în nişte mâini murdare şi la propriu şi la figurat. Este un lucru de neînţeles, în care trebuie să ne prosternăm aşa, cu totul la pământ şi să zicem: «Mare eşti, Doamne, şi minunat e lucrul Tău, că vii la noi după ce o dată Te-am respins şi o dată Te-am răstignit şi Te răstignim cu fiecare păcat şi greşeală!»”

- Părinte Ioan, care este scopul Sfintei Liturghii? Rostul ei?

Eu n-am să vă răspund aici ca un dascăl de teologie, ci am să vă răspund aşa: rostul Sfintei Liturghii, dacă vreţi să vă răspund la examen, voi spune, este întreit: aducerea, sfinţirea şi împărtăşirea... cu Hristos. Dar în sensul mai divin, rostul este îndumnezeirea. E permis cuvântul ăsta. E şi îndrăzneală, bineînţeles, pentru că unde suntem noi faţă de darul mare, cum îl primim noi, că niciodată, şi nicio buză, sub nicio formă, niciodată n-a fost vrednică de El. Şi nu este. Şi atunci, zic eu, asta fără să angajez Biserica şi pe nimeni, este mila fără de fund, fără de sfârşit a lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. E o milă. Este, scuzaţi-mă, un fel de revărsare a rostului Maicii Domnului, prin această revărsare a milei lui Dumnezeu pe pământ, reală, cu efect identic a celui de pe Golgota. Nu ştiu dacă am cuprins. Eu am spus, nu angajez Biserica, dar eu acum fac o rugăciune când vă spun lucrul ăsta, o adoraţie.

- Cum trebuie să ne pregătim noi pentru Sfânta Împărtăşanie? Pentru că participarea la Sfânta Liturghie trebuie să se încununeze cu cuminecarea.

Întrebarea aceasta, aş vrea să vă spun şi să remarc că, totuşi, aducătorul lui Hristos din Cer, scoborâtorul, trebuie să fie mai conştient de mandatul lui şi de rostul lui. Toţi ceilalţi îl aşteaptă pe el să Îl aducă. Eu cred că nu-i bine să fim la acelaşi nivel, deşi de multe ori ne depăşesc oile pe noi, păstorii, chiar în privinţa atitudinii faţă de Euharistie, faţă de Liturghie, faţă de Prefacere chiar, dar aceasta face parte din ierarhia darurilor, a râvnei şi a înţelegerii acestor lucruri care nu-i o vină, zic eu, că nu le cuprind toţi la fel.

Aş vrea aici să spun că însăşi ajungerea la stadiul de preot, nu este o vrednicie mai mare a noastră decât cel care nu e preot şi care este ascultător, este din biserica învăţătoare, ascultătoare. Aici este, după mine, o favoare, un dar, în însăşi alegerea noastră, zic eu, că e un dar. Că El este cel care apasă, cum zice Pavel, ne cheamă, ne alege, parcă El face totul, fără să fie greşeala predestinaţiei. Fără ca să fie realitatea aceasta, că poţi să devii din înger diavol, şi din diavol înger. La figurat, mă înţelegeţi.

- Părinte Ioan, care sunt roadele Sfintei Împărtăşanii în viaţa credincioşilor?

Roadele Sfintei Împărtăşanii sunt cât ea. Nu se pot cuprinde. Dacă, se spune, tot în ale nostre, în Scriptură «nepătrunse sunt căile Tale, Doamne!», necuprinse sunt roadele Sfintei Împărtăşanii, precum Cel care vine în ea necuprins este. Eu am obiceiul să zic aşa: nu este compartiment al vieţii, în care Hristos să nu-Şi fi spus cuvântul, cum e bine. Cred că voi fi înţeles la ce mă refer! Tot aşa, nu este o faţetă a binelui divin şi a folosului divin, pe care să nu-l exercite Sfânta Euharistie. Este un pars pro totum şi un tot întreg, este picur de Sânge, picur de vin din Sângele lui Hristos, dat fiind şi vinul de El şi prefăcut tot de El prin Duhul Sfânt, precum şi firimitură de pâine, din ceea ce a dat El.

Ce minunat se împlinesc acolo: «Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi». Şi ce dumnezeieşte este lăsat de Duhul Sfânt în Liturghie cuvântul «Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte».

Nota bene! N-a lăsat Duhul Sfânt să scrie acolo: pe cei ce se împărtăşesc cu vrednicie, că nu sunt. Iertaţi-mă! Cred că ne învrednicim, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, că ce păcat n-am făcut? «Năruit e sufletul meu», este rugăciunea aceea, şi totuşi îndrăznesc, ca să nu fiu osebit prea mult de darul Tău şi lupul cel înţelegător să vină să mă ia. Mă scuzaţi, că nu o să ştiu textual, dar vreau să spun, aici mă opresc. Să nu se înţeleagă că oricum mergi la Hristos, fără vrednicie. Doamne păzeşte! Dar am vorbit principial. Eu am spus, eu acum când spun, fac o rugăciune, laud Euharistia. Şi aici e o laudă a mea, pentru că ne primeşte pe toţi. Care buză-i vrednică? Nu cred că este! Nu cred!

Dacă Sfântul Vasile, la care mişca porumbelul când făcea Prefacerea şi care a închinat uşile şi a spart peceţile numai cu binecuvântarea ca să nu intre arienii, şi el spune lucrul ăsta. Această atitudine faţă de Sfânta Euharistie pentru mine este tot o laudă. O laudă şi atunci când o faci cu râvnă. De fapt, când o faci, eşti obligat să o faci, dar dacă o faci şi cu mai multă râvnă şi pui şi tu de la tine, atunci cred că te bucuri de Dumnezeu, iar El cred că-ţi sporeşte lucrativitatea.

- Părinte Ioan, cum înţelege Biserica unirea cu Hristos prin Sfânta Euharistie?

Biserica, şi când zic Biserica, noi toţi care o alcătuim, trupul mistic, înţelege, după mine, o scăpare, o scăpare în braţele lui Hristos, a lui Dumnezeu. Păi dacă în Vechiul Testament erau şapte cetăţi de salvare şi scăpai punând mâna pe corn, chiar dacă erai condamnat la moarte, gata! Dar Hristos, cu atâtea biserici, cu atâtea altare şi antimise şi potire, cum nu este salvarea noastră? Dar aici este greşeala noastră, a clerului şi a bisericii învăţătoare, că nu ne ocupăm destul să o prezentăm cu largheţea care trebuie şi, în acelaşi timp, cu exigenţă chiar.

Dar dacă începe să-ţi fie drag, nu te duci oricum, eu aici subînţeleg pregătirea, nu aşa oricum, ca la anafură, sau ca să te duci, gata, mâine mă împărtăşesc, cum am spus eu aici, de la fotografiat te duci să iei ostia. Găseşti altarul acolo şi te duci direct. Nici aşa. Dar, pentru că m-aţi întrebat cum trebuie să fie. Trebuie să fie o scăpare a noastră la braţele divine, chiar aşa cum suntem noi, scuzaţi-mă, murdari. Ştiu, Doamne, căci cu nevrednicie mă apropii. Că ce păcat n-am făcut? Şi iarăşi spune: înaintea uşilor Tale stau, şi iată păcatul mă năpădeşte, gândurile vin. Aşa cum suntem, să apelăm la El, pentru că, într-o predică am auzit sau am citit, care mamă când vede că un câine îi atacă copilul şi el fuge la poalele ei şi ăla sare, şi mama dă-i, goneşte-l, deşi atunci, poate, cu câteva momente înainte, a supărat-o, a spart, a stricat.

Păi dacă o mamă ca aceasta, dar Maica lui Dumnezeu, şi mai mult, dar Dumnezeu, cum ar putea să arunce?

Nu, a mea părere personală este că atâta timp cât eşti viu, scapă la El! Numai după ce ai murit nu mai este Mântuitorul, este Judecătorul. Dar, până atunci, eu îndemn să scape şi care a greşit, scuzaţi-mă, nu să meargă oricum, să nu se înţeleagă greşit. Nu! Eu acum vorbesc puţin exaltat, pentru că merită Euharistia. Dintre orice sub soare, Euharistia merită să fii exaltat pentru ea, fiindcă e un Cer în pământ, un Cer venit zilnic pe pământ.

El e! Tot Acela care spune Evanghelia tot Acela e şi în Potir. Dar nu se prea crede fiindcă nu se prea iubeşte, pentru că nu prea se trăieşte. Şi asta o spun tinerilor noştri, viitori preoţi. Să pună mai mult accent pe această trăire. Să mă iertaţi că spun! Ajungem de multe ori de practicăm mai mult ierurgiile decât Tainele.

Iar dintre Taine uite pe-asta o lăsăm şi pe mine mă doare când văd uneori în altare Potirul şi cele sfinte lăsate, uneori chiar prăfuite, neîngrijite şi, cum spunea preotul meu şi dascălul meu Florea Mureşan, mort martir la Aiud, Potirul ruginit, iar tacâmurile părintelui acasă, îngrijite şi bine puse la punct şi veşmintele aranjate, iar cele preoţeşti băgate, aruncate, mototolite şi pe Sfânta Masă dezordine.

El, prin negativ, atât de mult ne-a învăţat!

Este strigător la cer această neglijenţă, iar dacă este vorba aici de Euharistie aici nu există, s-o numim că este un fel de ... uite acolo sunt vasele sfinte! Cine vine cu vasele sfinte, cine vine? Vine Dumnezeu! Toată parohia ta, toată eparhia ta, tot ce ai este sub acest magistru Dumnezeu coborât prin mâinile noastre păcătoase, pentru toţi.

Puţin aici n-am fost clar eu. Această unire a noastră cu Hristos trebuie înţeleasă ca o contopire totdeauna cu oceanul păcătoşeniei noastre, cu picurul de dumnezeire care transformă acest ocean. Această măreţie a lui Dumnezeu care coboară trebuie totuşi răsplătită, zic eu, cu mai multă pregătire, una, cu mai multă râvnă, cu mai mult devotament şi după ce avem atâtea exemple în Petru care s-a lepădat şi, pe urmă, l-a reabilitat, dar l-a întrebat: «Mă iubeşti mai mult decât aceştia?» Atâtea exemple avem!

Trebuie să fie o totală hotărâre de a te dărui, cu preţul vieţii, pentru El, deci nu există circumstanţe”

(Interviu realizat de diacon Sabin Vodă)