Eu nu l-am cunoscut pe Părintele Ioan înainte, decât din discuţiile care erau la Facultatea de Teologie din Bucureşti, acolo unde am şi urmat cursurile acestei Facultăţi, în perioada 1988-1992, şi evident că discuţiile despre Părintele Ioan Iovan şi fenomenul Vladimireşti apăreau inevitabil la cursurile de Misiologie care le aveam cu Părintele Petru David şi care prezenta, Dumnezeu să-l ierte şi pe dânsul, aspectul negativ al fenomenului de la Vladimireşti. Ceea ce ştiam noi atunci era doar că acest părinte Ioan Iovan, împărtăşea fără spovedanie, dădea împărtăşania acasă, se zicea şi despre lucruri imorale, ceea ce ulterior s-a dovedit a nu fi adevărate.

Era un fenomen despre care noi vorbeam în cercurile dintre studenţi, un fenomen care n-a convenit securităţii, asta ştiam noi şi asta discutam între noi, sigur cu vocea mai joasă, nu se vorbea despre acest lucru, şi cei ce vorbeau despre fenomenul de la Vladimireşti vorbeau doar în termeni negativi, ceilalţi care aveau ceva bun de spus nu-şi permiteau să vorbească cu voce tare. Ulterior l-am întâlnit pe Părintele Ioan Iovan când eram Diacon la Arhiepiscopia de Alba Iulia, pe atunci Episcopie, eram şi rector la ziarul Credinţa Străbună şi Diacon. Însoţindu-l pe Înalt Preasfinţitul Andrei, în multe misiuni pe care le făcea în Eparhie. Când l-am cunoscut prima dată, pe Părintele Ioan, apoi în nenumărate rânduri era cu Maica Cristina, ulterior devenită stareţă la mănăstirea Recea, şi din câte ştiu şi îmi aduc aminte era prin anii 1990-1991. Au venit la Înalt Preasfinţitul căutând un loc de mănăstire.

Aflam cu această ocazie că la una dintre şedinţele Sfântului Sinod de după Revoluţia din 1989, a fost ridicată acuza care i-a fost adusă Părintelui Ioan şi mănăstirii, permiţându-i-se să înceapă o nouă viaţă şi o nouă obşte, dar dacă nu greşesc cred că i s-a recomandat să nu se întoarcă în acelaşi loc, nu mai ştiu exact amănuntele, cum s-au petrecut lucrurile, pare că n-a fost nici o bună colaborare, afiliaţie cu Maica Veronica ceva de genul acesta. Părintele a căutat sau era în căutarea unui loc unde să întemeieze o mănăstire. Într-o astfel de situaţie, ştiu că s-a întâlnit cu Preasfinţitul Andrei la Patriarhie, şi Înaltul Andrei i-a făcut oferta să vină la noi în Eparhie. A căutat mai multe locaţii, a fost şi în Apuseni, a fost şi în judeţul Mureş, a fost dacă nu mă înşel şi pe valea Arieşului, şi cred că a fost şi în zona Oaşa. Însă locul care l-a atras cel mai mult a fost Recea. La Recea deja exista o mică clădire construită în mijlocul cimitirului (părea mai mult o capelă), de Părintele din satul Vidrasău şi filia Recea. Mai târziu s-a construit un turn clopotniţă şi un Altar de vară. Aici a debutat şi aici a început mănăstirea Recea.

Ce să spun, Părintele Ioan aşa cum l-am cunoscut eu, ca unul ce aveam o imagine formată în anii studenţiei cam negativă, mi-a părut exact contrariul, şi acum ţin minte, barba albă, figura robustă, ochii simţeam întotdeauna că parcă, ochii nu se potrivesc cu fizionomia. Mi se părea că sunt ochii unui adolescent. Veşnic deschişi, plini de viaţă, mişcători, căutători, o faţă senină, sigur cărunt şi îmbătrânit, însă cum spuneam parcă nu erau ochii unui om de 69-70 de ani. Era un părinte veşnic zâmbitor, mă îmbrăţişa cu atâta căldură, eu fiind un tânăr diacon pe atunci. Cu Părintele Ioan şi cu Maica Stareţă ne-am înţeles foarte bine, ori de câte ori ne-am întâlnit. Mai purtam discuţii cu dânsul când venea şi preda împreună cu Maica Stareţă la Facultate, a fost o perioadă de 2-4 ani, nu mai ţin minte cu precizie când au predat ambii la noi la Alba Iulia. Şi apoi întotdeauna îmi rezervam timp să stau de vorbă cu dânsul, sigur şi cu Maica, şi întotdeauna găseam cuvinte mari, bune despre dânsul. Ceea ce ştiu şi iarăşi ceea ce am vorbit cu dânsul referitor la Sfânta Împărtăşanie, a fost gândul dânsului, visul dânsului, idealul dânsului, de a creşte dragostea creştinilor faţă de Potir şi Sfânta Euharistie.

Unii l-au acuzat că era foarte lejer la spovedanie, dar totdeauna mi-a zis că pentru dânsul prima dragostea omului faţă de Potir şi faţă de Hristos înaintea unei liste de păcate. Ceea ce iarăşi m-a impresionat şi am ţinut mereu ca un sfat duhovnicesc şi un model de practică pastorală mi-a spus una dinte minunile la care dânsul a participat, şi eu o împărtăşesc mereu studenţilor de câte ori am ocazia, referitor la administrarea Sfintei Euharistii în situaţii speciale. Eram tineri studenţi, ştiam cum învaţă toţi studenţii că Sfânta Euharistie nu se poate da pe mâncate cum ştim, ci doar după o perioadă de ajun, asceză sau cel puţin de la ora 00:00, a zilei respective, adică de la miezul nopţii, însă Părintele mi-a spus: Părinte Dumitre uite eu îţi spun am fost la un bolnav, nu era nici conştient (pentru că iarăşi ştim că spovedania si Euharistia trebuie administrată unor persoane conştiente), am scos Sfânta Împărtăşanie care o aveam la mine, omul era accidentat sau era foarte bolnav în spital, am atins Sfânta Împărtăşanie de buzele bolnavului, iar omul şi-a revenit ulterior. Şi m-am întrebat de atunci, spune Părintele, dacă n-aș fi făcut gestul acesta şi-ar mai fi revenit bolnavul? Cred că răspunsul poate să-l dea oricine aude sau citeşte despre această întâmplare. Nici eu nu voi da un răspuns, cert e că de atunci şi viziunea mea aspra acestor probleme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii s-a schimbat, în sensul că aşa cum spune un părinte român stabilit în America: „noi nu putem deveni cerberii Potirului, adică câini de pază ai Potirului. Ci noi trebuie să fim mâinile care dăruiesc Potirul credincioşilor”¹. Evident şi aici încap discuţii privind modul de pregătire al fiecăruia, dar iarăşi, pentru că mereu e alb şi negru nu există cenuşiu în această chestiune, niciodată nu vom putea spune că suntem perfect de curaţi ca să ne putem împărtăşi, şi atunci sigur că rămâne ori, ori, şi cred că e mai bine să fim aproape de Hristos, decât departe de Hristos. [...]

Întâlnirile pe care le aveam în calitate de Consilier Economic, pe şantierul pe care l-a deschis mănăstirea Recea, însoţindu-l pe Înaltpreasfinţitul Andrei sau chiar în vizite personale pe acest şantier, îl vedeam pe Părintele Ioan că trăieşte într-o lume în care aceste lucruri nu-l atingeau. Îi plăcea să se bucure de faptul că mănăstirea creştea, dar simţeam că parcă că n-are nici o tangenţă cu lucrurile astea materiale, ca şi cum, dacă ar fi fost o colibă s-ar fi simţit la fel de bine, la fel de bucuros, vesel şi senin, şi la fel de mult ar fi grăit oricărui credincios care călca pragul mănăstiri sau a chiliei. Fie că se află într-o mănăstire precum mănăstirea Recea, reprezentativă pentru Eparhia noastră, fie că s-ar fi aflat într-o colibă din stuf sau din lemn, aceiaşi bucurie cred că ar fi revărsat-o din inimă. Iar cei ce l-au cunoscut de mai multă vreme decât mine, cred că pot să confirme acest lucru.

Era mereu o bucurie, parcă uneori eram chiar intrigat cum află că nici nu păşeam bine pe poarta mănăstirii că dânsul deja apărea dintr-un colţ la fel ca Maica Stareţă, apăreau imediat şi mă salutau fie pe mine, fie pe Înaltpreasfinţitul atunci când îl însoţeam în vizitele pastorale prin Eparhie. Am văzut crescând mănăstirea, pe Părintele Ioan însă l-am văzut acelaşi şi, era parcă un lucru straniu, să vezi că lucrurile în jurul tău se schimbă, dar Părintele rămânând acelaşi. Aceiaşi faţă senină, aceiaşi bucurie, aceiaşi îmbrăţişare strânsă şi caldă, acelaşi mers greoi, pentru că avea un mers greoi şi datorită problemelor de la picioare, păstrată să zic din vremea când a fost în puşcărie.

Mi-a arătat o dată rănile de la picioarele sale, deşi nu făcea acest lucru, cu atâta dragoste, n-o să uit nimic, poate că m-am repetat de atâtea ori, poate am spus de prea multe ori, dar l-am simţit întotdeauna pe Părintele Ioan ca în povestea întâlniri dintre Motovilov şi Serafim de Sarov, ochii dânsului întotdeauna când ni se întâlneau privirile, parcă spuneau aceleaşi cuvinte ca şi Sfântul Serafim de Sarov: „Bine ai venit, bucuria sufletului meu, Hristos a Înviat”. Era ca o adevărată sărbătoare, era ca o zi de Paşte, întâlnirea cu Părintele Ioan, şi Liturghia şi întâlnirile şi banalităţile pe care le povestea, lucrurile simple care erau.

Nu l-am cunoscut foarte mult pe Părintele, şi întâlnirile noastre au fost mai mult meteorice şi aparent întâmplătoare, legate de conjuncturile vieţi administrative din Eparhia de Alba Iulia şi Mureş, acolo unde am fost, sau cele misionare, pastorale pe care le-am primit eu lângă Înaltpreasfinţitul Andrei, fie în funcţie de Consilier Economic, fie în funcţie de Secretar Eparhial. Deci aceste întâlniri au fost. Mă copleşeau întotdeauna, era o stare de bine, din acest motiv am invocat întâlnirea dintre Motovilov şi Sfântul Serafim de Sarov, că acea întâlnire este mereu reluată şi iar reluată, arată starea de bine în care te afli în preajma unui Sfânt. Şi aveai impresia că omul acesta este neatins, nici de puşcărie, nici de problemele vieţi, că stă ca o stâncă sau ca o piatră în faţa şuvoaielor. Şi oricât ar dori şuvoaiele să-l mişte din loc, pe această stâncă, pe această piatră nu o va putea muta niciodată, şi va avea mereu aceiaşi bucurie şi seninătate în privirii. 

Nu l-am văzut niciodată... Să nu mint, l-am văzut o singură dată, parcă supărat şi nervos, de-a-dreptul nervos. Era problema cu gruparea aceia de tineri şi tinere, care clamau peste tot în ţară să zicem, contaminarea comunistă a Patriarhului Teoctist, Dumnezeu să-l odihnească, şi-l doreau pe Părintele Ioan Patriarh. Iar Părintele Ioan a fost aproape violent în astfel de situaţie, era la episcopie când a fost grupul respectiv. Atunci i-am văzut şi am încercat să le spun, nu mai insistaţi, nu vedeţi că Părintele dezaprobă ceea ce credeţi dumneavoastră! Evident că ei nu au ţinut cont de asta şi şi-au desfăşurat lucrarea lor pe care şi-au argumentat-o mai departe. A fost singurul moment în care l-am văzut mai încruntat şi mai mânios să zic vehement, ferm, în rest era plin de bunătate. Şi încă o dată n-am să uit ochii aceia jucăuşi, plini de viaţă, care încă o dată erau o pereche de ochi care nu se împerecheau cu faţa unui om mai în vârstă. Plin de tot, de pace, de bucurie, parcă erau darurile Duhului Sfânt, ori de câte ori îl priveai.

(Mărturie a Părintelui conf. Dr. Dumitru Vanca, înregistrare făcută în data de 11.11.2011, la sediul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Alba Iulia)

1. Referirea este la ”Cerberii sfântului potir”, un articol celebru al părintelui Roman Braga, un alt mare mărturisitor în temnițele comuniste.