Eu pe Părintele Ioan l-am cunoscut când a venit la noi în Catedrala mică, însoţit de maica stareţă Cristina. A venit într-un moment crucial pentru biserica noastră, providenţial aş putea spune, moment în care după revoluţie a început agitarea spiritelor privitor la ortodocşi şi greco-catolici şi revendicările patrimoniale. Părintele a intrat ca un torent, cu firea sa tumultoasă, s-a prezentat, a slujit în biserică, şi pe urmă la Sfânta Liturghie a ţinut un cuvânt puternic de învăţătură, şi a nuanţat câteva lucruri. Aş putea să fac o analogie cu Sfântul Sofronie de la Cioara.
Sfântul Sofronie era cel care umbla din loc în loc să-i întărească pe credincioşi, în dreapta credinţă şi cu un astfel de tumult a venit Părintele şi a spus că cei care încearcă să denigreze Biserica Ortodoxă şi să spună că aceasta n-a suferit în perioada comunistă, să vină la mine să le arăt eu urmele şi să le dovedesc că au fost mai mulţi cei ortodocşi care au suferit, comparativ cu cei greco-catolici. Adresându-se celui care mai târziu va fi numit cardinal, Todea, spunea: „Să vină la mine să-i spun cine umbla pe coridoare şi cine erau informatorii şi cine stătea în celulă şi era închis şi numai după aceea putem sta de vorbă. Noi apărăm credinţa moşilor şi strămoşilor noştri.” Atunci când Părintele vorbea, ţi se înfiora pielea. Spunea din suflet ceea ce a trăit şi trăirea pe care a avut-o.
Un alt aspect care pe mine m-a impresionat profund este că de fiecare dată când mergeau credincioşi la mănăstire, spunea: „Mergeţi la preoţii voştri, cereţi de la ei binecuvântare, nu zicem să nu veniţi aici, dar cu binecuvântarea şi consimţământul lor. Noi suntem fraţi, noi suntem sub cupola Bisericii Ortodoxe, trebuie să fie armonie şi înţelegere. Să nu credeţi că dacă veniţi aici scăpaţi şi vă scuteşte cineva de obligaţiile şi îndatoririile pe care le aveţi la parohiile de care aparţineţi. E adevărat că noi ne rugăm aici, zi şi noapte, dar voi trebuie să ţineţi de preoţii voştri şi cu binecuvântarea lor să veniţi la mănăstire”.
De fiecare dată când apăreau probleme de suflet care erau mai spinoase, cu toate că nu ştiam noi să dăm exact medicamentul necesar pentru o anumită cauză sau situaţie, atunci le spuneam în taina spovedaniei sau în particular să meargă la Părintele Ioan, cu binecuvântarea noastră, pentru că Părintele a trecut prin atâtea şi le poate da mai mult medicament decât noi. Dar de fiecare dată după ce îi trimiteam, veneau înapoi să ne mulţumească, şi cu acelaşi răspuns din partea Părintelui Ioan: „Ţineţi de preoţii voştri.”
De fiecare dată când mergeam la dânsul ne primea cu dragoste, cu căldură, dar eu în această mărturisire m-am referit mai mult la relaţia preot-credincios, paroh-mirean şi paroh-duhovnic de mănăstire şi deasupra tuturor, apărător al dreptei credinţe strămoşeşti, ortodoxe. De aceea mi-am permis aceasta analogie cu sfinţii ortodocşi: Visarion, Sofronie, mucenicul Oprea, preoţii mărturisitori.
(Mărturie înregistrată audio a Părintelui Mihai Pop, Catedrala Mică, Târgu Mureş, 25.10.211)
