Misiunea Părintelui Ioan era de fapt să-L aducă pe Hristos în inima omului. Şi s-a folosit de două mijloace. 1) de Sfânta Euharistie şi de 2) Puterea Cuvântului. Amândouă însa în cadru Sfintei Liturghii. S-a dedicat acestei misiuni din dragostea neţărmurită care o avea faţă de Hristos, dar şi din dragostea care o avea faţă de oameni. A ştiut că oameni au nevoie de Hristos mai mult decât de aer, mai mult de cat de pâine, mai mult decât de apă, şi l-a dăruit pe Hristos la modul real şi substanţial, cum îi plăcea să sublinieze mereu când se referea la prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie.

Îmi spunea o data un cuvânt „toţi preoţii suntem chemaţi să facem acest lucru, adică să-L mărturisim pe Hristos, să-L împărtăşim oamenilor că toţi avem de fapt această putere, acest Har.” Dacă într-adevăr ne deosebeşte ceva pe unii de alţii, zicea mereu, acela nu e Harul, că Harul e acelaşi, Harul preoţiei dat oricărui preot în aceeaşi măsură, Harul deplin al preoţiei, dar ceea ce ne deosebeşte este râvna, iar ceea ce l-a făcut atât de ales înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor a fost tocmai această râvnă cu care făcea minunea lui Hristos, o râvnă dovedită de la începutul preoţiei şi până la sfârşitul ei. 

Mă întrebam de multe ori văzându-l cu cât patos îl mărturisea pe Hristos, cu cât patos vorbea cu Hristos în Sfânta Liturghie şi apoi despre el oamenilor. Mă întrebam mereu, oare cum o fi fost când era tânăr şi avea forţa tinereţii de a-L mărturisi, şi sunt încredinţat că de bună seamă era multa putere în cuvânt şi în faptă câtă vreme a reuşit să reziste acelor prigoane. Că prigoane au fost din timpul comunismului, din închisorile comuniste. Ceea ce sunt încredinţat este că Părintele a luptat lupta cea bună, că misiunea care a făcut-o şi-a atins scopul, că el şi-a îndeplinit acea sfântă datorie care o avem fiecare dinte noi, de a-L aduce pe Hristos în sufletul omului. Ăsta-i rostul nostru, ăsta-i rostul nostru de preoţi, suntem mijlocitori, suntem uneltele, instrumentele lui Hristos. Aşa cum linguriţa (cu care se dă Împărtăşania) poartă Sfânta Cuminecătură, noi suntem doar o prelungire a linguriţei şi a potirului, ca Tainele să ajungă la om. O dată ajunse acolo în inima şi în sufletul omului, întru-un anume fel preotul şi-a îndeplinit misiunea. De acolo bineînţeles că el continuă să-l asiste pe om în sensul de a-L cultiva pe Hristos în inimă, că nu-i destul că-i semănat, mai trebuie să-l uzi, mai trebuie să-l şi cultivi şi cred că asta de fapt făcea cu cuvântul. De departe pregătea terenul ca să Îl semene pe Hristos, deci îl cheama pe om, îi deschide uşa spre pocăinţă, spre spovedania adevărată, ca să se poată curăţa, să se facă vrednic de împărtăşirea cu Hristos, deşi vorba Sfinţiei sale „nimeni nu-i vrednic ca să-L ia pe Hristos Euharistic”, dar pregătit cât de cât, î-L seamănă pe Hristos, şi apoi continuă să lucreze prin cuvânt atrăgându-i omului atenţia. Apropo de râvna de care vorbeam, că la fel cum noi preoţii ne deosebim prin râvnă, aşa şi credincioşi îl primesc pe acelaşi Hristos, că Hristos nu face discriminare când se oferă, acelaşi Trup şi acelaşi Sânge, din acelaşi potir, din aceeaşi linguriţă toţi, din aceeaşi mână şi totuşi diferenţa care există între ei, cei ce se Împărtăşesc este evidentă, şi iarăşi şi aici la credincioşi ca şi la preoţi, râvna e ce care-i deosebeşte. Părintele cultiva această râvnă a oamenilor, dacă vedea că există dragoste, râvnă şi dorinţă, venea în întâmpinarea ei. Părintele a fost într-adevăr un apostol, că de fapt a fi misionar în terminologia biblică înseamnă de fapt apostol al lui Hristos.

(Mărturie a Părintelui Moldovan Gheorghe, Parohia Vidrasău, înregistrare audio Alba Iulia, 07.05.2012)