Părintele Ioan Iovan nu a fost numai un mare călugăr ortodox ci şi un mare teolog creştin ortodox. În anul 1993 păşeam extrem de încrezător în Seminarul teologic liceal ortodox român Mitropolitul Simeon Ştefan [astăzi sfântul Simeon Ştefan] din Alba Iulia. Într-una dintre discuţiile cu colegii şi profesorii de acolo a venit la unmoment dat vorba despre un părinte Ioan de la Mănăstirea Recea din Mureş care mi s-a spus că este un părinte extrem de înduhovnicit şi cu care ar trebui să mă întâlnesc.
Mărturisesc că ideea la început nu m-a măgulit dar mai apoi nu am regretat că aveam să îl cunosc destul de bine pe părintele.
După mai multe discuţii am cedat şi am plecat undeva prin jurul anului 1995 la Mănăstirea Recea să mă întâlnesc cu Părintele Ioan Iovan. Ceea ce aveam să întâlnesc a fost extrem de surprinzător pentru mine. Aveam să întâlnesc un bătrânel de vreo 60 de ani, cărunt şi cu ochii extrem de ascuţiţi şi vii, care iradia bucurie şi lumină în jurul lui. Ţin minte că părintele a fost extrem de încântat că m-am dussă vorbesc cu el. De fapt în ciuda a ceea ce credeam eu era extrem de abordabil şi uşor de intrat în discuţii cu el. Ne-am întâlnit pentru prima dată în Biserica veche a Mănăstirii Recea unde s-a uitat la mine prelung şi cred că mi-a zâmbit. Eu eram extrem de curios şi emoţionat fiindcă ştiam că nu am de a face cu un călugăr obişnuit ci cu unul care asemenea părintelui Calciu Dumitresa fusese închis de regimul ateu comunist. Adevărul este, fără să mă laud, că părintele Ioan Iovan m-a îndrăgit foarte mult, lucru de care aveam să îmi dau seama ulterior fiindcă de fiecare dată când treceam pe la Recea insista să mă întorc să îl văd şi să ne vorbim din nou. Părintele Ioan Iovan a fost un predicator şi un liturghisitor de excepţie cum rar mi s-a dat să văd în viaţa mea. În timpul slujbelor simţeai că cu adevărat este în prezenţa lui Dumnezeu. Ţin minte că a evitat să vorbească cu mine de suferinţele şi durerile îndurate în puşcărie unde a fost închis pe nedrept în urma unui proces înscenat de regimul ateu comunist. Adevărul este că Părintele Ioan Iovan se înscrie pe linia marilor teologi ortodocşi români ai secolului al XX-lea care au suferit pe nedrept în temniţele unui regim despotic şi tiranic, dintre care am putea amintii pe Părintele Nicolae Steihardt, Părintele Calciu Dumitresa, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Părintele Dumitru Stăniloae şi alţii, ca să enumerăm numai pe câţiva.
Cu timpul, între mine şi părintele Ioan Iovan s-a instaurat mai mult decât o relaţie oficială, devenind un prieten sau un frate al meu mai mare. A fost extrem de interesat ce cărţi citesc, de fiecare dată sugerându-mi ce şi pe cine să citesc, uneori exprimându-şi indignarea că nu citesc pe cine şi ce trebuie. Ţin minte că părintele era la curent cu toate noile apariţii editoriale din plan religios. În trecut au fost de mai multe ori discuţii între mine şi părintele Ioan Iovan. Părintele simţea alinare când vorbea despre lucrurile şi problemele care îl frământau. Se ştie că părintele a fost un adept al împărtăşaniei frecvente şi în acest sens a fost un oponent al părintelui Cleopa Ilie de la mănăstirea Sihăstria. Trebuie să spunem că între părintele Ioan Iovan şi părintele Cleopa de la Sihăstria nu a existat nici un fel de ură ci mai mult decât orice o divergenţă de opinii. Evident, părintele afost extrem de interesat să ştie ce părere am despre deasa împărtăşanie. A fost foarte bucuros când i-am spus că şi eu sunt pentru deasa împărtăşanie. În cei peste 15 ani de când l-am întâlnit pe părintele Ioan Iovan nu am auzit din partea lui nici un cuvânt de răutate şi maliţiozitate referitor la adepţii împărtăşaniei rare. Părintele Ioan Iovan îl iubea sincer şi dezinteresat pe Dumnezeu şi pe Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos. A fost un om cu viaţă sfântă care paradoxal a activat chiar sub ochii noştrii. În jurul părintelui Ioan Iovan cred că pot mărturisii toţi cei care l-au cunoscut simţeai un lucru sau ceva deosebit întotdeauna. Era bucuros cu toţi cei care îi călcau pragul chiliei.
Ulterior după ce între mine şi părintele Ioan se v-a stabilii o legătură şi o relaţie mai strânsă avea să îmi spune că în timpul anilor de detenţie i-a fost extrem de greu să slujească liturghia pe pieptul gol al unui om fiindcă nu avea masă de altar în închisoare. Închisoarea i-a lăsat amintiri neplăcute şi dureroase şi mi-a spus că numai prin rugăciune şi asceză a avut tăria de a continua viaţa. Mănăstirea Recea pe care mai mulţi dintre noi am vizitat-o a fost renaşterea părintelui Ioan Iovan. Mai mulţi dintre noi am întâlnit acolo o persoană nelumească şi sfântă. A fost un om zâmbitor şi care iubea veselia. Dar în spatele zâmbetelor şi a veselei sale se putea citii amintirea celor 9 ani de temniţă nejustificată. Asemenea Domnului Iisus Hristos, părintele Ioan Iovan şi-a purtat şi el crucea în această lume instabilă şi contorsionată. Exemplul lui nu l-am uitat. Cei care trec pe la mănăstirea Recea pot încă simţii spiritul sau prezenţa duhovnicească a părintelui Ioan Iovan. Primea voios şi plin de bucurie pelerini veniţi din toată România şi uneori şi din străinătate. Se ruga împreună cu cei bolnavi, întărea pe cei deznădăjduiţi şi avea un cuvânt bun pentru cei care se confruntau cu necazurile vieţii. Foarte mulţi români şi-au găsit alinare şi pacea sufletească la mănăstirea Recea. Acest lucru nu l-am uitat şi îmi aduc aminte cu plăcere de el. Faptul că părintele Ioan Iovan m-a plăcut şi m-a simpatizat nu este o noutate şi în ultima vremea spunea la toată lumea interesată acest lucru. Părintele Ioan Iovan a fost şi un fin intelectual care era familiar cu teme de literatură universală dar nu cred că îl întrecea cineva în materie de aghiografie. Ştia toţi sfinţii ortodocşi şi toate moaştele lor. Ceea ce mai ţin minte este marea evlavie a părintelui Ioan Iovan la sfinţii ortodocşi.
Părintele Ioan Iovan şi-a găsit fericirea la Mănăstirea Recea. A fostun om care a căutat fericirea şi deşi ea l-a ocolit uneori în viaţă, cred a fost un om fericit. Temele teologice centrale pe care le aborda părintele, fie privat cu mine sau în public, în predici erau în general legate de iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu. Pentru ca să ajungă un bun predicator părintele a citit extrem de mult. În timpul anilor de temniţă îmi amintesc că îmi spunea că nu a fost lăsat să aibă acces la cărţi şi la bibliotecă şi acest lucru i-a făcut anii de temniţă şi mai grei. Dacă mai mulţi teologi ortodocşi români, şi nu numai, se îndoiesc dacă sau nu să îl pună pe părintele Ioan Iovan în rândul marilor teologi ortodocşi ai secolului al XX-lea eu cred că îşi merită locul cu cinste şi demnitate. Nu ştiu care dintre noi am avea puterea să reîncepem totul de la 0 aşa cum a făcut-o părintele Ioan Iovan după 9 ani de temniţă.
În viaţa părintelui Ioan Iovan este foarte amuzant faptul că deşi el a fost călugăr şi un om retras a fost găsit extrem de periculos de autorităţile atee comuniste.
Am fost printre favoriţii sorţii care au avut şansa de a îl întâlni pe părintele Ioan Iovan. Părintele Ioan nu avea nevoie de mine dar paradoxal nu m-a respins niciodată când am avut o problemă sau l-am căutat. De multe ori cred că a fost o pacoste pentru el fiindcă cred că l-am şi problematizat uneori. [...]
Părintele Ioan Iovan a rămas în amintirea mea ca şi un exemplu şi ca şi un slujitor total al lui Dumnezeu. Mi-a fost rar dat să văd în viaţa mea un om care l-a slujit atât de dezinteresat şi de profund pe Dumnezeu. Viaţa părintelui Ioan Iovan s-a derulat în ritmul unei liturghii sau a unei slujbe continue. Uneori în timpul slujbelor aveai impresia că este plecat din această lume. Personal nu l-am uitat pe părintele Ioan şi amintirea lui mă va urma câte zile voi avea. Dechiderea, căldura, iubirea şi bucuria părintelui Ioan Iovan au fost lucruri pe care puţini dintre noi le avem. Nu am de gând să îi scriu „osanale” părintelui Ioan Iovan dar în adolescenţă el a avut un rol semnificativ în formarea mea ca şi teolog şi ca şi slujitor al lui Dumnezeu. Sunt mulţi alţii care şi ei au beneficiat de sprijinul şi cordialitatea părintelui. Din punct de vedere psihologic cred că părintele Ioan Iovan poate fi trecut la categoria personalităţilor totale. A avut o personalitate totală, gata să ajute şi să sară în ajutorul semenilor şi a prietenilor. A fost genul de om care atunci când situaţia o cerea îşi dădea şi cămaşa de pe el celui în nevoie. După cum am spus, în această viaţă rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni excepţionali şi totali ca şi părintele Ioan Iovan.
De mai multe ori am avut impresia că părintele Ioan Iovan îmi citea gândurile şi îmi răspundea la întrebări şi probleme care mă frământau fără să îl întreb. Timpul a trecut dar paradoxal pe părintele Ioan Iovan nu l-am uitat. Cartea sa de suflet a fost Zbornicul şi în ea a găsit foarte multă mângâiere după cum îmi spunea şi l-a fel în rugăciunea lui Iisus „Doamne Iisuse Hristosase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul” pe care o rostea neîncetat. Cei care nu au avut şansa de a-l întâlni sau cunoaşte pe părintele Ioan sper să îşi poată face o imagine prin aceste cuvinte slabe şi incoerente ale mele despre cine a fost [și este] părintele Ioan Iovan.
(Mărturie a teologului Radu Teodorescu)
