Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelul Crăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor muncii”.
Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan, duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi. Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de colonelul Crăciun.
Deschid aici o paranteză. În urmă cu nouă ani, după eliberarea mea de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în vara anului 1954 fusesem la Mănăstirea Vladimireşti, împreună cu toată familia. Cornelia avea atunci 13 ani, iar Olguţa 9. Valuri de credincioşi soseau în acea după-amiază la sfântul locaş. O maică ne-a dus în chilia ei, unde am dormit până dimineaţa.
După aprecierea măicuţei care ne găzduise, se strânseseră în curtea mănăstirii cam la cinci mii de suflete. Toţi veniseră pentru slujba de-a doua zi, la marea sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”. Mulţi doreau să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie.
În zorii zilei de 15 august, părintele Ioan a mărturisit, în comun, miile de suflete care se aflau acolo, căci altfel nu se putea, spunându-le să repete după dânsul: „toate acestea le-am făcut şi mai mult decât atât”.
Dar, să revenim. Pe la mijlocul şedinţei „de reeducare” s-a luat o pauză de o jumătate de oră. Oamenii au putut să iasă în curte, să se plimbe sau să discute. Câţiva au rămas în sală, acuzând boli de inimă sau de picioare. Am rămas şi eu cu părintele Ioan, folosind aceleaşi pretexte. Ne-am retras apoi într-un colţ şi, în cea mai desăvârşită comuniune sufletească, am primit Taina Sfintei Mărturisiri. Mă simţeam fericit şi sufletul mi-era ca un fulg. Pentru mine întâlnirea cu părintele Ioan în acea zi a fost o adevărată minune. [...]
În întunecatele şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi, ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan, de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune...
(Costache Caragață - Caietele tristeții. Însemnările unui învățător în cătușe pentru copiii liberi, f.e., f.l., 2010, pp. 168-169, 225)
1. Este vorba despre celebra scoatere din Zarca Aiudului a marilor personalități politice, culturale și teologice, pentru a fi plimbate prin țară cu scopul de a se ”convinge” de marile ”realizări” ale regimului comunist și ”binefacerile” acestuia în plan social. Acțiunea de reeducare viza compromiterea vârfurilor de rezistență anticomunistă pentru ca restul deținuților să cedeze sub efectul de domino.
