Îl cunosc pe Părintele Ioan din 1948. În 1949 aveam 22 de ani şi trebuia să plec în armată. Înainte m-am dus la mănăstire cu încă vreo şase băieţi din localitatea Banceaca şi am stat de vorbă cu dânsul acolo, era diacon pe vremea aceea. Ne-a dat nişte sfaturi duhovniceşti, ne-a spus să ne ferim de păcate şi ne-a încurajat.

După ce am revenit din armată, m-am dus din nou la mănăstire şi era hirotonit preot. M-am spovedit la dânsul şi i-am spus că aş vrea să mă retrag la o mănăstire. Mi-a recomandat mănăstirea Sihastru şi m-a însoţit până acolo să vorbească cu stareţul mănăstirii.

După revoluţie m-a invitat să merg cu dânsul la mănăstire la Recea şi acolo am stat 17 ani. A fost un bun duhovnic, iertător, îngăduitor şi mereu dădea sfaturi despre cum să duci o viaţă curată. Am ţinut cont de sfaturile lui şi cât am stat cu dânsul la mănăstirea Recea, a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Slujeam cu dânsul Sfânta Liturghie, spovedeam, împărtăşeam şi acest lucru m-a ajutat să mă apropii şi mai mult de Dumnezeu. A fost un om duhovnicesc, apărător al ortodoxiei, şi un om care voia să tragă lumea din patima păcatului, să o scoată la limanul pocăinţei. Cele mai mari canoane pe care le dădea era să nu mai repeţi păcatele pe care le-ai făcut, participarea la Sfânta Liturghie, spovedania cât mai deasă şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Era un reper de viaţă morală, totdeauna vesel, plin de viaţă, nu-şi arăta suferinţa trupească sau bolile, tocmai ca să-i ajute pe ceilalţi. 

O dată când eram la Plumbuita, trebuia să plecăm şi a venit un om să se spovedească. L-a spovedit, apoi l-a împărtăşit şi apoi a mai venit un om şi iar s-a întors înapoi. Când era cineva, lăsa tot numai să-l spovedească şi împărtăşească sau să-l ajute în vreun fel. Şi acelaşi lucru îl făcea şi la Recea, nu-i lăsa pe oameni să meargă nespovediţi, neîmpărtăşiţi.

(Mărturie înregistrată audio a Părintelui Iustinian, realizată la Mănăstirea Grăjdeni, 12.10.2011)