Părinţii săi ca prime modele

Marta Petreu, o reputată scriitoare din Cluj, redă, în una din scrierile sale despre Eugen Ionescu, înrâurirea negativă a tatălui, care manifesta constant atitudini implacabile faţă de fiu. În latură pozitivă, tatăl părintelui Ioan este cel care l-a inspirat spre misiunea preoţească1. Totodată,

dragostea neţărmurită a părintelui Ioan pentru Sfânta Liturghie, din care acesta face un ideal, este în strânsă corelaţie cu imaginea tatălui: ,,Îmi plăcea foarte mult să fiu în altar cu tatica, să mă învârt în jurul Sfintei Mese. Cu toate că eram mic, observam că tata, atunci când oficia Sfânta Slujbă, nu mai era tatica meu. Era acolo, atunci nu ştiam cuvântul acesta ce-l spun acum, o personalitate aparte. Nu îndrăzneam să mă gândesc că este tatăl meu. Vedeam şi stima şi cinstea credincioşilor, nu părea că este tatăl meu şi vă rog să mă credeţi că, din când în când, tatica observa, adică mă vedea că râvnesc, că-mi place, că vin cu drag la altar. El nu mă obliga, dar îi era drag de mine, aşa credeam eu, probabil şi datorită faptului că fraţii mei erau mai laici.

Dragostea de părinte. Observam că se întâmpla ceva special, mai ales la prefacere, la rugăciunea de invocare. Se ruga aşa fierbinte, profund, transformat, transfigurat şi îndată i se umezeau ochii. Acum zic retrospectiv, ce evlavie a avut dânsul dacă m-a cucerit. Niciun patriarh, niciun Sfânt, niciun cuvios nu mi-a dat atât imbold spre Liturghie, spre Euharistie, ca şi tatica!”2 De asemenea, în Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer – Amintiri dintr-o copilărie teologică, Virgil Gheorghiu redă imaginea tatălui care rămâne perpetuu în conştiinţa fiului: ,,Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă, a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele”3.

În Cuvinte împărtăşite de Părintele Ioan şi Maica Stareţă Cristina, părintele Ioan ,,creionează” ,,chipul lăuntric” al mamei, relatând o întâmplare de odinioară. Astfel, după ce mama se îngrijise a le dărui copiilor haine, cu care să meargă la biserică, pentru că nu începuse Sfânta Liturghie, au decis ,,a proba gheaţa”. Experimentul realizat doar de părintele Ioan, copil zglobiu şi însetat a cunoaşte tot, s-a sfârşit subit. Acesta a căzut în apă, năpădit fiind de mâl. Mama i-a oferit alte haine pentru a putea merge la biserică, dar, în acelaşi timp, l-a dojenit: ,,Ce-ai făcut, Silviule? Acum tu ştii că tatica intră în Liturghie. Hai repede să te dezbrac”4.

Modelul Nicolae Popovici

Episcopul Nicolae Popovici este cel care ,,l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar”5. ,,Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică şi intransigenţa faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar părintele Ioan cu temniţa”6.

Episcopul orădean adoptă o atitudine fermă, radicală faţă de autorităţi, în ciuda faptului că fusese sfătuit de prieteni să adopte o strategie prevăzătoare. El declară cu acest prilej: ,,Biserica nu se poate umili nici unui regim politic, ea fiind superioară oricărui guvern vremelnic. Ştiu, a spus Nicolae Popovici, că sunt acuzat de legionarism, că am făcut propagandă pe frontul rusesc şi că, cu ocazia sărbătorilor Paştelui (1948), aş fi predicat contra regimului. De asemenea, sunt acuzat că la sfârşitul anului şcolar 1947-1948 aş fi distribuit ca premii şi distincţiuni la religie cărţi interzise. Împotriva oricăror surprize sunt pregătit şi gata să mă retrag la Mănăstirea Sâmbăta de Sus – Făgăraş şi să sufăr ca unul din puţinii buni români, pentru Evanghelia lui Hristos, fără niciun fel de ezitare”7.

Textul evidenţiază percepţia episcopului orădean asupra rolului fundamental al Bisericii, asupra propriei misiuni, dar şi un mijloc de exprimare a revoltei, predica. Conştientizând faptul că puterea dorea manipularea şi compromiterea Bisericii Ortodoxe Române, a preferat a-şi exprima deschis opoziţia. De altfel, convingerea episcopului orădean era aceea că puterea nu va dori doar subordonarea Bisericii, ci şi nimicirea ei. Până la îndepărtarea sa din scaun, în decembrie 1950, Nicolae Popovici a afirmat răspicat drepturile Bisericii. Biserica Ortodoxă are în vedere, îndeosebi, înflorirea vieţii religioase, fără a se amesteca în chestiunile statului. În cazul încălcării autonomiei Bisericii în sfera deciziilor de ordin ecleziastic şi a libertăţii de a face cunoscută învăţătura, Biserica e îndreptăţită să riposteze8.

Atitudinea manifestată de episcopul Nicolae Popovici era una de frondă, demascând modul perfid în care statul comunist căuta a opri exercitarea liberă a credinţei: ,,Preoţii noştri, iubiţi şi mult încercaţi, trecând în multe locuri peste ironiile ieftine şi peste criticile inconsistente ale unor pretinşi intelectuali de la sate şi oraşe, ca şi peste piedicile unor extremişti prea zeloşi şi provocatori, au adunat în jurul altarelor străbune copiii neamului – nădejdea de mâine a ţării – pentru a-i învăţa legea lui Dumnezeu, legea vieţii, legea virtuţii, legea sfinţeniei”. În acestă ordine de idei, ne oprim atenţia pentru o clipă şi asupra credincioşilor noştri majori, îndeosebi de la oraşe, funcţionari, profesori, militari şi aşa mai departe. Dorim şi cerem ca şi pe seama acestora să fie asigurat în mod real – prin înlăturarea oricăror presiuni morale şi a oricăror impedimente artificiale cum sunt: muncile voluntare, conferinţele, cinematografele, programe artistice şi sportive, cu participare obligatorie fixată în timpul orelor de slujbă – repausul duminical şi exerciţiul nesupravegheat şi nesupărat al îndatoririlor religioase”9.

Cu prilejul Adunării eparhiale din 15 mai 1949, episcopul Nicolae Popovici a manifestat aceeaşi atitudine fermă, când a ţinut o cuvântare consacrată prefacerilor recente ce privesc Biserica Ortodoxă română: ,,Biserica a trebuit să lupte adesea în cursul istoriei pentru apărarea autonomiei sale, din care curg ca dintr-un izvor drepturile şi libertăţile ei imprescriptibile. Căci stăpânirile de stat de pretutindeni au încercat, adeseori, prin măsuri arbitrare şi abuzive să subjuge Biserica, să o stingherească în misiunea ei sublimă şi să o degradeze la rolul unui auxiliar politic fie intern, fie extern. Biserica, nicicând, n-a consimţit şi nu poate consimţi să-şi trăiască viaţa în cămaşa de forţă a unor asemenea măsuri şi a luptat întotdeauna pentru distrugerea sau abolirea lor”10.

Nicoae Popovici ţine o predică cu prilejul Anului Nou, pe 1 ianuarie 1950, aceasta fiind considerată la vremea respectivă ,,cea mai zdrobitoare predică a episcopului faţă de regim”11. Iată cuvintele episcopului: ,,O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane şi atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti şi tot ce s-a clădit. Ştiinţa, cultura, în această epocă, a fost şi este în slujba omului pământesc, şi nu în slujba Celui de Sus, pentru care motiv a suferit şi suferă lumea. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani care vor urma, şi îndeosebi anul 1950, anul sfânt, va aduce după Sfânta Scriptură slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi-au pierdut moşiile, casele, libertatea şi care au pierdut sufletele. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă, sudoarea noastră, averea şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Părinţi! Să aveţi grijă de copiii voştri; creşteţi-i în spiritul Evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în biserică, că aci primesc educaţia care-I place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor de ideile străine de neamul nostru şi vă veţi mântui şi voi şi tot neamul nostru. În pragul Anului Nou, Biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul şi, îndeosebi, tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj învăţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru tineretul nostru care a păşit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântare ostaşilor noştri care nu sunt lăsaţi în Biserică ca altădată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitaţi şi să vă rugaţi şi să aveţi curaj să urmaţi pildele marilor înaintaşi ai nostri, a lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi alţi mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viaţa voastră.

Trimitem binecuvântarea Bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm să ne ocrotească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte, şi nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării, aşa cum iubeşte tatăl pe fiul şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

Trimitem binecuvântarea Bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit şi suferă pentru că mulţi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei, în pragul acestui an sfânt, să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos, ca speranţele lor şi dorinţele lor să fie ascultate de Dumnezeu.

Trimitem binecuvântarea celor întemniţaţi, celor în suferinţă, celor care au pierdut speranţele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: «Sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare şi veţi cere».

Totul am spus ce am putut să spun, iar dorinţele noastre fiebinţi, nevăzute, numai simţite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care reprezintă graiul viu şi care vorbesc mai bine ca oricine. Ştergeţi-vă lacrimile şi să aveţi nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire şi pentru noi şi pentru toţi aceia care cred în Hristos - Domnul Dumnezeul nostru”12. Reacţiile au fost impresionante. ,,Atât bărbaţii, cât şi femeile, se spune într-o notă informativă, au plâns în urma predicii episcopului, «trăind clipe de prefacere sufletească»”13.

Acelaşi discurs virulent apare în memoriul adresat Conducerii Statului şi Bisericii de către părintele Ioan Iovan, ca urmare a atitudinii abuzive: ,,Partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă. Este deghizată în articolul 84 şi oarecum planificată în intensitate, dar tot prigoană se cheamă. Unii au spus că suntem reacţionari. Da, suntem reacţionari până la moarte, împotriva diavolului şi a ucenicilor săi. Alţii ne-au spus că am fi un centru mistic în coasta Rusiei. De fapt, mănăstirea constituie un centru duhovnicesc aşezat de Dumnezeu în coasta lui Antihrist...”14

Călugărirea

Cu privire la acest subiect, Aspazia Oţel Petrescu mărturisea în Fost-a om trimis de Dumnezeu că a fost rugată de Părintele Arsenie să-i înmâneze părintelui Ioan o scrisoare. Părintele Ioan locuia, la vremea respectivă, la mitropolie. Astfel, părintele Ioan a primit cu emoţie vestea chemării ca duhovnic de către părintele Arsenie la Vladimireşti. Cu ceva timp înainte, Părintele Ioan îi spunea Aspaziei Oţel Petrescu că ezită între a se face călugăr şi a se face preot de mir. Nu a mai apucat să finalizeze doctoratul, întrucât Părintele Arsenie l-a trimis la Vladimireşti15. ,,Între părintele Arsenie şi Ioan Iovan s-a stabilit o relaţie puternică de prietenie şi de apropiere duhovnicească, în ciuda diferenţelor de fire şi de abordare a fenomenului spiritual. Este doar unul din multele cazuri în care părintele Arsenie Boca a jucat un rol hotărâtor în viaţa unor tineri, mulţi dintre aceştia, sub puterea exemplului marelui duhovnic, alegând calea monahismului”16.

După ce fusese mesagerul care-l înştiinţase că Părintele Arsenie îl aşteaptă pentru călugărire, într-o seară, cu puţin înainte de arestare, Aspazia Oţel Petrescu primeşte vizita Părintelui Ioan. În legătură cu acest moment semnificativ relatează: ,,Era înveşmântat călugăr; îl vedeam pentru prima oară în această postură. Avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii inconfundabili. Trebuia să-l conduc la profesorul Ştefan Paşca pentru a prezenta demisia Zoricăi. A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum a fost trimis duhovnic la Vladimireşti după ce părintele Arsenie l-a călugărit alegându-i numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii”17.

Acesta va fi călugărit de către Episcopul Antim Nica, în Mănăstirea Sihastru, ca urmare a unei râvne arzânde de a fi plenar în slujba lui Dumnezeu. Mai apoi, în 1948 este hirotonit diacon, pentru ca în 1949 să devină ieromonah la Mănăstirea Vladimireşti. Episcopul Nicolae Popovici este cel care l-a hirotonit, dându-i binecuvântare18.

Cuvântul P. S. Nicolae, cu prilejul hirotoniei părintelui Ioan Iovan, a rămas în conştiinţa acestuia pe tot parcursul slujirii semenilor: ,,Iată, te pun duhovnic în acest Sfânt şi Sfinţitor locaş şi îţi poruncesc să deschizi cerul la oameni, nu să-l închizi!”19

Personalitatea

Personalitatea părintelui Ioan Iovan, este reflectată şi în următoarele interviuri:

„Până aici avem de-a face cu un proces de dumirire întru credință. Erați un ortodox care nu trăia până atunci credința, iar câțiva oameni v-au făcut să vreți să o trăiți. Însă, până la preoție e cale lungă. Ce anume v-a determinat să deveniți preot?

Nu m-am gândit la preoție, până când nu m-a încurajat pe calea aceasta, părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea - Mureș. Iar îndemnul părintelui Iovan a venit pe fondul unei întețegeri comune a Euharistiei. L-am cunoscut pe părintele când am ajuns inginer la Târnăveni. Acolo am fost foarte surprins să văd că oamenii erau împărtășiți foarte rar, față de ce se întâmpla în satul meu. Nici măcar de Paști nu se cuminecau oamenii - ceea ce pentru mine a devenit de-a dreptul un scandal, căci la Găești se împărtășeau de Paști aproape toți credincioșii. La Târnăveni, ca în majoritatea țării, se dădea doar acea anafură pascală, numită "Paște". O prietenă mi-a spus atunci că trebuie să-l cunosc pe părintele Ioan de la Recea. Am mers la părintele Ioan, împreună cu soția mea, și i-am rămas ucenici până când s-a mutat la Domnul, adică zece ani. Era frumos ca un voievod si un duhovnic plin de har, de bunătate, de blândețe. Predica lui era o comunicare frontală, fără floricele. Stătea in scaunul de spovedanie până era doborât de oboseală. Îi cumineca pe credincioși după rânduială. Când am auzit că a făcut și închisoare sub comuniști, mi-au crescut și mai mult respectul și dragostea pentru sfinția sa. După părerea mea, a fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai României. Părintele Ioan Iovan de la Recea este corespondentul, în spațiul românesc, al Sfântului Ioan de Kronștadt. Trebuie spus răspicat.

Părintelui Ioan i s-a reproșat "fenomenul Vladimirești" și faptul că împărtășea foarte des chiar și mulțimi întregi...

În proiectul meu de cercetare dedicat Euharistiei, una dintre componente este monografică și e legată de părintele Ioan Iovan, care merita o abordare cu discernământ. Vă vorbesc, deci, în cunoștintă de cauză. La Vladimirești, acele mii de oameni nu veneau doar pentru Maica Veronica, ci majoritatea pentru părintele Ioan și pentru partea aceasta curat ortodoxă pe care o reprezenta el.

Părintele Ioan a fost ucenicul unui episcop martir, Nicolae Popovici al Oradei, și a mers pe urmele acestuia. Nu a făcut niciun compromis cu regimul comunist. Pentru asta a făcut închisoare și a rămas preot și în temniță, fiind cel care l-a cuminecat, prima oară, pe Nicu Steinhardt. Dau mărturie până azi și catolicii, și greco-catolicii. Purtarea lui a fost ireproșabilă în pușcărie.

În ce privește împărtășania, părintele Ioan ținea vechea rânduială ortodoxă și împărtășea zilnic. Legătura noastră cu Hristos, pe care o făgăduim la botez, se împlinește Euharistic, deci prin cuminecare. Reținerea de la împărtășanie a mirenilor s-a produs, nu numai la noi, ci și în Occident, datorită unui clericalism exagerat. Preoții au devenit paznicii sfântului potir, cum zice părintele Roman Braga. Liturghia înseamnă sărbătoarea legământului nostru cu Dumnezeu și acest legământ este Euharistic. Dacă excludem acest lucru și punem problema numai pe plan moral, riscăm să pierdem esențialul”20.

„IPS Andrei al Alba Iulieine-a vorbit despre misiunea şi curajul Părintelui Ioan Iovan:

Părintele Ioan Iovan, duhovnicul nostru de la Recea,a fost un mărturisitor al lui Hristos. Cu orice risc şi în temniţă şi în libertate şi-a exprimat crezul său şi pe lângă faptul că a fost un mărturisitor, a fost un mare misionar şi misiunea lui şi-a tras seva, puterea din convingerea pe care o avea şi anume aceea că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Hristos în Sfânta Euharistie.

A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Hristos euharistic şi în jurul potirului i-a adunat pe toţi necăjiţii şi pe toţi doritorii de Hristos şi de mântuire.

Acum că pleacă la Domnul Hristos, pe care L-a slujit o viaţă, noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al Ospăţului Credinţei cel veşnic şi neapus, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.Mai sunt puţini mărturisitori din generaţia lui, de fermitatea lui, care şi-au pus viaţa pentru misiunea pe care au îmbrăţişat-o.

Chiar aşa monah fiind, era dârz şi neînfricat pentru că la urma urmei definiţia pe care i-o dă Părintele Stăniloae călugărului este aceea de „cavaler al Duhului Sfânt”, luptător neînfricat în lupta cu răul. Un asemenea om a fost Părintele Ioan Iovan, duhovnicul de la Recea. Şi plecarea lui dintre noi va lăsa un mare gol, nu numai în Mănăstirea de Recea, unde a fost preţuit de maica stareţă şi de soborul de maici, ci în toată zona şi la urma urmei în toată în ţara, pentru că mulţi ucenici l-au preţuit, l-au iubit şi au încercat să-i pună în practică învăţămintele.

Părintele Profesor Ilie Moldovan din Sibiu ne-a vorbit despre câteva trăsături duhovniceşti ale Părintelui Ioan Iovan:

Prea Cuviosul Părinte Ioan Iovan a aflat pentru sine calea învierii lui Hristos. Două lucruri pot să spun acum în legătură cu acest ceas surprinzător al morţii Părintelui: cel dintâi priveşte tocmai această vreme în care iubitul nostru părinte şi-a făcut anunţată plecarea pentru veşnicie: ne aflăm în această perioadă deosebit de luminoasă dintre Paşti şi Rusalii; porţile iadului, în această perioadă, după Tradiţie, sunt deschise, biruinţa Învierii este transmisă ca un sunet înalt în cer şi pe pământ, este un anunţ al îngerilor Domnului. Nu cred că poate fi alt testament al prea cuvioşiei Părintelui Ioan, altul decât acela de a crede cu tărie în învierea neamului, adevăr pentru care nu numai a trăit în această lume, dar şi a pătimit. Preacuviosul Părintele Ioan este cel care şi-a înscris viaţa pe portativul acestei credinţe supreme în Învierea lui Hristos.

Al doilea lucru de care ţine semnificaţia anunţului de a cunoaşte trecerea Preacuvioşiei Sale a Părintelui Ioan la cele veşnice, nu poate fi decât acela care priveşte certitudinea absolută, care a fost şi programul duhovnicesc al Preacuvioşiei Sale: Sfânta Cuminecătură, pentru care Hristos Domnul S-a Întrupat, a pătimit, a murit şi a înviat pentru noi în a ne rândui viaţă veşnică, zic, a fost programul Părintelui celui adormit.

Sufletul Părintelui Ioan se îndreaptă acum spre împărtăşirea bucuriei de a dobândi această viaţă veşnică, pe care tocmai Sfânta Cuminecătură, este cea care ne-o prilejuieşte şi tot această viaţă veşnică care e sărbătorită încă în această a treia săptămână după Paşti.

Să-l însoţim cu rugăciunile noastre pe acest drum, care nu poate să-nsemne decât loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinul. Amin.

Părintele Jan Nicolae, un ucenic al Părintelui Ioan Iovan, ne-a vorbit despre chipul luminos al Părintelui Ioan Iovan:

Părintele Ioan Iovan a avut o viaţă de mărturisitor adevărat pentru Hristos, o viaţă de părinte duhovnicesc pentru toţi românii, acest părinte, eu socotesc un fel de Sfântul Ioan de Kronştadt al românilor, un părinte pe care nu mi-l pot închipui decât cu potirul în mână sau stând pe acel scăunel la sfat duhovnicesc până la epuizare, ore şi ore întregi zâmbind, binecuvântând, dezlegând plin de voie bună, după mai bine de zece ani petrecuţi în închisorile comuniste.

Dacă Eminescu a fost modul voivodal de a fi al limbii române, modul acesta voievodal, maiestos, cu adevărat românesc de a fi duhovnicesc îl văd întruchipat în Părintele Ioan de la Recea. Un părinte al cuvântului cald, al întâmpinării adevărate, un părinte care a încurajat, înainte de închisorile comuniste, în închisoare, în aceste catacombe prin care au trecut românii în vremea comunistă a încurajat comuniunea autentică cu Hristos. Un părinte care, când predica arăta către Sfântul Altar şi către potir, un părinte cununat cu Altarul lui Hristos, un părinte pentru care ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu şi să socotim trecerea aceasta a lui deplină la Hristos ca o zi de Paşti.

Îl socotesc un adevărat părinte pascal al românilor, dăruit de Dumnezeu într-o vreme de mare cumpănă.

Hristos este viu în Părintele Ioan în acest moment în care el a trecut deplin către Hristos, viaţa sa a fost plină de dragostea lui Hristos, de râvna aceasta pentru Biserică. Cuvintele sale au fost semănate în atâţia şi atâţia oameni de toate rangurile. Am văzut episcopi venind la spovedania părintelui, am văzut patriarhi; cu câtă dragoste l-a îmbrăţişat pe Patriarhul Teoctist şi pe Patriarhul Petros al Alexandriei când s-a sfinţit Mănăstirea Recea. L-am văzut bucurându-se ca un copil când s-a pus piatra de temelie a bisericii, văzând cum se înalţă biserica, cum i se umezesc ochii de bucurie văzând tineri în curtea mănăstirii, la Universităţile de vară, însoţiţi de Părintele Ilie Moldovan. Sunt multe bucurii strânse în aceşti ani, dar o să rămânem mulţi cu privirea aceasta a Părintelui Ioan plină de lumina lui Dumnezeu.

Este poate unul dintre cei mai importanţi predicatori populari, cu cuvinte simple de înţeles pentru tot poporul, cu cuvinte adânci. Este unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au pătimit în închisorile comuniste”21.

 

---

1 Remus,Onişor, editorul volumului şi realizatorul interviurilor, Cuvinte împărtăşite de părintele Ioan şi Maica Stareţă Cristina, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 34.

Adaugă comentariu

Nume*

Email*

Website

Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Actualizează