"Vladimireştiul” reprezintă şi astăzi o problemă ce iscă aspre controverse, fiind poate cel mai dificil dosar din istoria Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunismului, în care chestiunile politice şi cele de ordin teologic interferă într-o măsură care face anevoioasă deosebirea celor două aspecte. Deocamdată, se vor indica câteva aspecte care înfăţişează maniera în care autorităţile s-au raportat la Vladimireşti1.

În urma vedeniilor pe care susţine că le are tânăra Vasilica Barbu, care va ajunge maica stareţă ,,Veronica”, s-a ctitorit în 1939 Mănăstirea ,,Tudor Vladimirescu”2.

Maicii Veronica i se vor alătura maica Mihaela (Maria Iordache) şi părintele Ioan Silviu Iovan, persoane ce vor deţine un rol fundamental în dezvoltarea Mănăstirii Vladimireşti. Maica Mihaela se manifestă activ în cercul legionar, fiind sora celebrului lider legionar Iordache Nicoară, răpus în lagărul de la Miercurea Ciuc, în 1939. Securitatea, aflată continuu în situaţia de a dibui eventualele conspiraţii, va considera prezenţa acesteia la Vladimireşti un motiv suficient pentru a-şi îndrepta atenţia cu seriozitate asupra mănăstirii3.

În 1947, tânărul Ioan Iovan venea la Vladimireşti. Acesta este hirotonit ierodiacon de Episcopul Nicolae Popovici în decembrie 1949. Părintele Ioan izbuteşte să realizeze o impresionantă mişcare de mase, ca urmare a unei credinţe înfocate, susţinute fără a se compromite, dar şi dată fiind iscusinţa de a predica şi afirmarea unor modalităţi de expresie la nivel religios cu efect real asupra oamenilor (mărturisirea în grup, deasa Împărtăşanie)4. De altfel, la acuzaţiile că spovedea în bloc, părintele Ioan răspundea: «Şi diavolul fură sufletele tot în bloc!»5

Vladimireştiul se preface într-un nucleu spre care ,,apucă” o multitudine de pelerini ce fac parte din categorii sociale variate6.În ceea ce priveşte elanul popular extraordinar de la vremea respectivă, părintele Ioan mărturiseşte: ,,Ştii ce ziceau ei? Ce ne facem, măi, cu Vladimireştiul, că scârţâie osiile trenurilor de câtă lume merge acolo”7. La Vladimireşti, veneau ,,revărsări” de oameni. La un hram, se estimase un număr de treizeci de mii de pelerini. Numărul biletelor ce se vânduseră în halta Tudor Vladimirescu era de patru ori mai mare decât al celor vândute în Gara de Nord. Părintele Ioan era tânăr şi de nestăvilit în ceea ce priveşte credinţa. Oamenii prezenţi în număr considerabil la Vladimireşti veneau aici pentru că aflaseră că mănăstirea fusese închinată Maicii Domnului, ca urmare a viziunii maicii Veronica, dar, mai ales, deoarece jinduiau a se spovedi şi a se împărtăşi. Ideea că în acel loc se arătase Maica Domnului fusese fructificată în sensul prefacerii fiinţei. Astfel, părintele Ioan îndruma, povăţuia, alina, dar îndeosebi dezlega de păcate şi împărtăşea.

Predicile se constituiau în imbolduri spre căinţă autentică şi înnoire a vieţii. Referitor la acest moment semnificativ, părintele Ioan afirma: ,,...aş vrea să ştiţi că unii au avut dreptate când au zis că am fost şi un pic mândru. Recunosc. Atunci era o ocazie să-L preamăresc pe Dumnezeu, să înfrunt ateii. Asta era în capul meu. Nu mă consideram un trimis. Am avut ocazia, şi sincer vă spun, doream să mor pentru Hristos. Şi în închisoare am regretat că nu am rămas acolo. Mă scuzaţi, astea sunt amănunte. Aş fi vrut să îmi dau viaţa pentru Hristos; sunt amănunte intime. [...] Cinstit vă spun acum, când e finalul, că n-a fost la mijloc nicio dorinţă de mărire personală, ci de mărire şi preaslăvire a lui Hristos şi a Maicii Domnului”8. Când Episcopul Chesarie Păunescu l-a prevenit că va fi necesar a alege din trei variante: a pleca din proprie iniţiativă, a nu mai împărtăşi sau a fi izgonit, părintele Ioan a replicat: ,,Ce fac Prea Sfinţite? Vedeţi comunismul, vedeţi ateismul, părăsim poporul, abandonăm credinţa? Nu se poate!”9 Ideea a venit tot de la Episcopul Chesarie care l-a îndrumat astfel: ,,Îi spovedeşti după carte, să citeşti toate păcatele şi-i dezlegi pe toţi pentru că vin pregătiţi cu post şi nu poţi să-i trimiţi acasă!”10 Cu binecuvântarea Vlădicăi, la praznice mari veneau şi alţi preoţi care procedau în aceeaşi manieră11. În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti, a luptat pentru o viaţă spirituală vie, fundamentată pe deasă împărtăşanie. Făptuia lucrul acesta potrivit cu Scriptura şi Tradiţia, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au săvârşit fără chibzuinţă12.

Propagarea modelului de religiozitate promovat de părintele Ioan şi la alte mănăstiri a presupus şi mai ascuţit, pentru puterea politică, problema imixtiunii ca fenomenul să se curme13. Dat fiind că obiectivul puterii comuniste era stăvilirea fenomenului religios, abundenţa de pelerini la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se forma în jurul acestui ,,edificiu” de spiritualitate a displăcut puterii comuniste. Astfel, s-au ivit atitudinile şicanatoare.Pelerinajele la mănăstiri deveneau acte oarecum ilicite, atitudinile pioase ale creştinilor erau ironizate, erau limitate drepturile şi libertăţile religioase14.

Contradicţiile dintre Ortodoxia oficială şi ,,înnoirile” de la Vladimireşti ajung să fie de netolerat odată cu amestecul politic. Iniţial, i s-a sugerat părintelui Ioan să fie cât mai reţinut. Acesta însă a adoptat o atitudine radicală în discurs, cuvântând lămurit despre ,,demonul comunist” care urmăreşte să mistuie Biserica lui Hristos, însufleţind oamenii a-şi păzi credinţa strămoşească. Autorităţile au recurs la o nouă strategie, asaltând mănăstirea de călugări Sihastru, o mănăstire legată strâns de Vladimireşti15.

Părintele Ioan s-a vădit a fi un potrivnic al sistemului de câte ori a avut prilejul, chiar şi în liceul ,, Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o perioadă, a activat ca profesor de religie.

S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul ,,Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Atitudine bravă, în adevăratul sens al cuvântului, a arătat sprijinindu-i pe combatanţii comunismului refugiaţi în munţi. Se cunoaşte că o serie de idealişti cutezători îşi închipuiau că vor răpune structura diabolică şi opresivă, organizându-se prin munţi. Chiar anumiţi călugări şi preoţi, ca urmare a faptului că erau supravegheaţi de securitatea comunistă, au evadat în munţi16.

Unul dintre cei care luaseră drumul pribegiei era Lupeş Ion. În urma investigaţiei, la confruntarea cu părintele Ioan, a mărturisit că ,,la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus părintelui Ioan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea părintele Ioan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani şi nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii, părintele Ioan mi-a spus că, ducându-mă înapoi, să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului”17.

Un alt pribeag era călugăr, şi se numea Teodosie. L-a ajutat, la recomandarea părintelui Gherasim. Referindu-se la acest moment, Părintele Ioan afirmă: ,,A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie... Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi, în acelaşi timp, şi bani... I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 de lei” .

Este sesizabil un anume fapt: nu s-a putut afla, prin intermediul părintelui, Ioan nici numele celor cu care vieţuia prin munţi, nici ce discuţii a purtat cu Gherasim după ce acesta s-a retras18.

Pe parcursul anchetei, a fost interogat şi cu privire la doi duhovnici cunoscuţi ai României: Ilie Cleopa şi părintele Arsenie Papacioc. Părintele Ioan istoriseşte următoarele: ,,Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către părintele Arsenie Papacioc”19.

Înainte de a-i cunoaşte personal, aflase de renumele acestora: ,,Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunoaşte personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic –unde lucra ca sculptor –dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel, am auzit şi eu despre aceştia”20.

S-au perindat pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi renumiţi, unii dintre aceştia fiind legionari, toţi cu simţăminte ostile regimului comunist ce se instaura. Sosirea acestor ,,elemente ostile” la Vladimireşti: ,,a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv, subsemnatul, Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele: Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului. Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte. Prin predicile pe care le ţineam, îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară”21.

În data de 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub ,,patronajul” maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655, va declara următorul fapt: ,,Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe care le ţinea..., fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri..., a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeş Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia... a favorizat întreaga activitate a călugăriţei legionare Iordache Mihaela”22.

Forţa cuvântării părintelui Ioan a condus la surescitarea autorităţii politice. Sub acţiunea constrângătoare a acesteia, patriarhul Justinian a interzis în mai 1954 ca părintele Ioan să mai slujească la Vladimireşti şi i-a pretins acestuia a veni la Bucureşti, pentru a sluji la Catedrala Patriarhală. Refuzul acestuia a avut ecouri drastice: acţionarea în judecată, caterisirea şi excluderea din monahism pe 27 ianuarie 1955. În predica intitulată Înmulţirea pâinilor şi Sfânta Treime, părintele Ioan lămureşte: ,,Dacă veţi înţelege şi dumneavoastră: « ca să faci o instituţie, şi să o conduci, şi să meargă bine, trebuie să întâmpini şi răstălmăciri, neînţelegeri şi să faci greşeli», cum zicea patriarhul Justinian când mă judeca la Patriarhie, că el m-a caterisit, dar a fost cinstit: «Bă, nu vă legaţi de Ioan! Toţi greşim, măi! Numai cine nu munceşte, nu greşeşte!» Parcă-l aud: «El ce face?! Dezleagă o mie... sau unul... Darul e al lui! Are voie! Aici nu greşeşte! Aici, zicea Patriarhul, el a greşit numai că nu m-a ascultat şi a dat scrisoarea aceea la conducerea comunistă, că dacă n-o dădea, eu aranjam cu statul. Asta n-am vrut eu să o aranjez cu statul ateu, ci să fiu deschis, cinstit: «Domnule ateu, domnule stat, eşti păgân, eşti îndrăcit scoateţi pe Dumnezeu din sufletele a mii şi milioane de oameni! Aici e greşeala. Deschis, nu pe ascuns»23.

Închipuindu-şi ce se va petrece, părintele Ioan scrie un memoriu încă din 25 ianuarie, în care sunt incriminaţi ierarhii Bisericii: ,,Toate hotărârile sunt luate din ordinul unor atei apostaţi sau renegaţi din partid sau guvern […] De ce vindeţi interesele lui Dumnezeu şi ale Bisericii statului ateu pentru interesele menţinerii unui salariu şi renunţaţi la truda de a mărturisicredinţa?”24 Părintele Ioan apreciază că vedeniile, expresii ale prezenţei Duhului Sfânt, sunt cu putinţă permanent. El ,,simte şi aleargă unde credinţa e vie"25. Totodată, învinuirea de ,,misticism” adusă acestuia este extrem de imprecisă. Mărturisirea crezului adevărat se face la Vladimireşti, chiar cu riscul martiriului. Dată fiind calitatea de mărturisitori ai credinţei şi mădulare ale Bisericii lui Hristos, călugării de la Vladimireşti sunt îndreptăţiţi a atenţiona ierarhii că nu adoptă o atitudine corectă. Argumentul oferit de părintele Ioan este cel care vizează o anumită chestiune, cea a libertăţii religioase îngrădite. ,,Statul, prin Ministerul Cultelor, tolerează pe reprezentanţii săi să întreprindă o prigoană uneori făţişă contra credinţei. De ce, dacă lupta împotriva credinţei se face numai ideologic, sunt pedepsiţi cei ce merg la biserică? Libertatea religioasă ,,se rezumă treptat numai la suflet şi nici în Biserică nu se poate refugia creştinul[…] Dacă este o colaborare între Biserică şi Stat, atunci de ce statul are drepturi nelimitate şi se amestecă grosolan în toate ale Bisericii, iar Bisericii să nu i se îngăduie deplina libertate spre îndeplinirea misiunii sale de sfinţire a sufletelor?”26.

Biserica se impune a fi capabilă să reziste contra constrângerilor statului: ,,Ortodoxia vrem s-o mărturisim nu numai cu inima şi cu buzele, ci la nevoie chiar cu sângele”27. În vederea acestui fapt, el cheamă pe ierarhi a se încumeta să rişte ,,până la sânge pentru a-l mărturisi pe Hristos”28. Compromisul şi pevederea nu sunt admise: ,,Pactizarea cu lupii duce la risipirea oilor”29.

Ca urmare a deplinei fraternizări a mănăstirii cu părintele Ioan Iovan, puterea totalitară a

intervenit direct, reţinând în noaptea de 30 martie 1955 pe părintele Ioan, pe maica Veronica şi pe maica Mihaela. În ciuda acestui fapt, soborul nu s-a dezis de stareţă şi de părintele Ioan, adresând memorii Patriarhiei şi autorităţilor în vederea izbăvirii celor trei. Apreciindu-se situaţia ca fiind inadmisibilă, în anul 1956, autorităţile au iniţiat o acţiune de proporţii, la care au participat 220 de ofiţeri de Securitate30. Socotite inamice ale poporului, călugăriţele (în total, 318) au fost săltate în noaptea de 14 februarie 1956. Perioada ce a urmat a fost dificilă, de claustrare şi domiciliu forţat pentru port ilicit de uniformă31.

Prin intermediul părintelui Ioan, s-a exprimat cea mai lămurită şi, în acelaşi timp, cea mai teologică rezistenţă la adresa totalitarismului asupritor al religiei. Cu toate că au fost aduse învinuiri despre ,,legionarismul” vieţuitorilor mănăstirii, ele nu au un temei valid, ideile răspândite de părintele Ioan, izvorând de la episcopul Nicolae Popovici32. În realitate, la Vladimireşti, părintele Ioan Iovan prilejuieşte dezvoltarea unui anume gen de conduit, insuflat de atitudinea îndrumătorului său, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici, întemeiat pe mărturisirea făţişă a credinţei în Hristos şi pe relevarea manierei în care autoritatea comunistă limitează manifestarea acesteia. Este limpede faptul că şi în alte locuri credinţa era lucrată cu toată tăria, însă niciunde nu era reliefată atât de clar nepotrivirea dintre declaraţiile autorităţilor cu privire la garantarea autonomiei credinţei şi realitate. ,,Acest echivoc păstrat în alte zone nu însemna neapărat trădarea idealurilor creştine, ci o strategie menită să nu aducă în atenţia autorităţilor chestiunile bisericeşti”33.

Chiar dacă ,,Vladimireştiul” va fi zdrobit şi în final, ferecat, invocându-se pretextul ,,conspiraţiei legionare”, cu prilejul cercetărilor ce vizau problema în cauză, organele represive,

ajung să aibă conştiinţa vigorii credinţei, dar, îndeosebi, a mănăstirilor. Astfel, acestea se îndepărtează de modelul ideal al regimului, cel de organizare neputincioasă34. S-a spus, de pildă, că ,,experienţa de la Vladimireşti a convins autorităţile statului că se confruntau cu o veritabilă «armată neagră a călugărilor şi a călugăriţelor», pe care patriarhul Justinian o susţinea şi o proteja ca pe un bun de mare preţ al Bisericii”35.

Vladimireştiul se preface într-un argument valid care a determinat autorităţile să practice metode crâncene contra monahismului în ansamblul lui. Conştientizarea urmărilor valabile pentrutoate mănăstirile, l-a determinat pe patriarhul Justinian să solicite celor de la Vladimireşti să abandoneze această atitudine intransigentă şi să consimtă ca mănăstirea să se închidă36.

,,Istoria” consemnează că, mai apoi, unele feţe monahale, care la momentul respectiv condamnaseră ,,divagările” de ordin teologic de la Vladimireşti, ajung a fi vizate de Securitate. Printre aceştia, părinţii Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Roman Braga sau Sandu Tudor, însărcinaţi, în repetate rânduri, de patriarhul Justinian a merge la Vladimireşti pentru a afla un mijloc de conciliere. Dat fiind că toţi aceştia îşi aveau obârşia la mănăstirea ,,oficială” a patriarhului Justinian, ajung a fi suspectaţi de Securitate că sunt, în realitate, în complicitate cu Vladimireştiul. Supravegherea acestora a condus în ultimă instanţă la finalizarea ,,experimentului” Slatina, cel ţintit de Justinian şi la închiderea unui grup însemnat de oameni ai Bisericii, grup supranumit ,,Rugul Aprins”37. De altfel, părintele Justin Pârvu, recrea într-un articol apărut în revista Atitudini contextul istoric specific şi menţiona importanţa fenomenului Vladimireşti în peisajul orthodox: ,,Noi ştim că Germania avea planul să se extindă în Balcani cu toată forţa lor politică şi economică; tânjeau după petrolul şi grâul din Balcani. În aceste momente grele pentru noi de a ne păstra echilibrul a avut un rol important curentul religios, care a început prin mănăstirea Vladimireşti şi a continuat cu Rugul Aprins şi a avut un efect foarte pozitiv asupra creştinătăţii noastre. În pofida tuturor controverselor, începutul maicii Veronica a fost bun şi prin ea s-a dus mai departe o lucrare; e altceva cum a deposit ea ispitele şi greutăţile de mai târziu”38.

Arestarea părintelui Arsenie este asimilată largului cadru al episoadelor ce vizau închiderea reprezentanţilor ,,de seamă” ai Mănăstirii ,,Tudor Vladimirescu” din judeţul Galaţi. El nu a intrat în vizorul Securităţii ca urmare a unui raport nemijlocit cu cei de la Vladimireşti, deşi legăturile acestuia cu maica Veronica, părintele Ioan şi maica Teodosia (Zorica Laţcu) erau strânse. Părintele Arsenie Boca ajunsese să fie privat de libertate, deoarece, între timp, Nicolae Bordaşiu şi monahul de la Slatina, Antonie Plămădeală, pribegi de ani buni, studenţi legionari, mărturisiseră, închişi fiind, că stătuseră o vreme la Prislop. Ampla conspiraţie legionară se dorea a fi acreditată. Astfel, aceşti arestaţi, dar şi mulţi alţii trebuiau să recunoască, cu orice preţ, raporturi conspirative cu Vladimireştiul. Ancheta viza culegerea de mărturii compromiţătoare de la părintele Arsenie, cu privire la anumiţi arestaţi39.

Măsurile variate revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Române au făcut ca sinodalii, clerul de mir şi monahal, dar şi credincioşii să resimtă ,,un aer de prigoană”. Guvernul şi Partidul Muncitoresc se lipseşte de colaborarea cu Biserica şi purcede a practica o doctrină antireligioasă40.

,,În această atmosferă – creşte aureola de martiri a celor de la Vladimireşti, despre care zic că au văzut lucrurile clar de la început – cât şi a tuturor celor arestaţi care-şi aşteaptă osânda, fără să aibă altă vină, decât aceea de a fi sinceri apărători ai credinţei în Cristos”41.

 

---

1 Idem, op. cit., p. 63

Adaugă comentariu

Nume*

Email*

Website

Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Actualizează