Despre suferinţa cumplită resimţită în închisoare, părintele Ioan mărturisea: ,,Suferinţa mea n-a fost o suferinţă, a fost tot un dar!”1 ,,O socotea academie, locuri de elită, anii aceia l-au sfinţit, l-au verificat, l-au dovedit, în ciuda tuturor umilinţelor, a suferinţelor, n-a vorbit niciodată cu osândă, darămite cu duh de răzbunare. Nici pe departe!”2. Totodată, părintele Ioan preciza importanţa păstrării neîntinate a conştiinţei: ,,Eu nu înţeleg o preoţie ruptă de popor. Vă spun aceasta ca să învăţaţi că dacă stăruieşti şi ai răbdare şi rezişti cu caracterul, cu conştiinţa să nu te întinezi, să nu te pătezi, să nu te faci vânzător de suflet şi de oameni, atunci tot răzbeşti cu ajutorul lui Dumnezeu şi Doamne, scumpă este mulţumirea sufletească. Aţi văzut când citiţi acolo, în Acatistul Domnului: «Iisuse, veselia conştiinţei!» Nu este o mai mare veselie decât conştiinţa curată, care nu te acuză!”3

Aspazia Oţel Petrescu scria în Doamne, strigat-am: ,,Dintre toţi închişii care, într-un fel sau altul, s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că niciun preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea4. Aspazia Oţel Petrecu îl cunoscuse pe părintele Ioan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. Aceasta mărturiseşte: ,,A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută la F. O. R. S. Mi-a dăruit atunci «Urmarea lui Hristos», această sublimă «osana» adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui Ioan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi coruptă de niciun demon flămând de pervertirea sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a Omului”5.

Prezenţa sa în spaţiul carceral comunist a fost pentru foarte mulţi o reală binecuvântare.

În temniţă fiind, Părintele Ioan Iovan a făcut misiune. A spovedit, a împărtăşit, a călăuzit, a mângâiat, dar îndeosebi s-a rugat. Un informator consemnează, într-un raport despre conversaţiile purtate cu preotul Iovan Silviu Corneliu, datat 17 iunie 1955: ,,Discuţiile cu sus-numitul preot sunt foarte anevoioase, din cauză că e foarte tăcut şi se ocupă toată ziua, de dimineaţa de la deşteptare şi până la stingere, numai de rugăciuni. Pot să discut cu el numai seara, după ce luăm masa de seară, şi numai în cazul când şi-a terminat rugăciunile”6.

În celebrul său Jurnal al fericirii, monahul Nicolae Steinhardt mărturiseşte: ,,Încă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă câteva fărâme de Împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ioan Iovan, duhovnicul Vladimireştilor”7.

Părintele se împrietenise şi cu unii gardieni. O astfel de prietenie se înnodase şi cu sergentul Gheorghe. Comunicau adesea., iar Târâianu, în rapoartele sale, nota convorbirile.

Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu, în rapoartele sale, prindea convorbirile. Astfel, se indică faptul că ,,în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: «-Ce faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiţă, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte de la tine. Vezi cum poţi să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie, pentru el, ca preot, foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig, frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi... te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici»”8.

În realitate, pe 21 iunie 1955, părintele Ioan îl povăţuise pe Gheorghe ,,să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică”9. Sergentul a admis întru totul, precizând ,,că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: «dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr, dar eu, chiar dacă o să le am, tot voi crede»”10.

Între gardieni şi deţinuţi, era astfel posibilă o desăvârşită comuniune. Conversaţia s-a sfârşit astfel: ,,Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea, i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu”11. Râvnind a-i împărtăşi pe deţinuţi, părintele Ioan uza de toate mijloacele, inclusiv de complicitatea gardienilor12.

Cu privire la taina mărturisirii, Târâianu relatează: Părintele Ioan ,,recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele pe care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor al lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ceea ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsa capitală, de divulgat, nu va divulga nimic”13.

S-a perindat prin mai multe închisori. Vătămându-şi serios sănătatea la Galaţi, este transportat la Văcăreşti.Şi în acest loc, ca şi la Galaţi, liturghisea. Potirul era ,,închipuit” de ocutiuţă de ebonită, iar vinul era adus în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti, ajunge la penitenciarul de tranzit - Jilava. Periplul carceral a continuat la Gherla, penitenciarul cu straşnicul comandant Goiciu. În urma evenimentelor petrecute în Ungaria, deţinuţii consideraţi mai ,,periculoşi”, au fost mutaţi la Aiud14.

Mai crâncenă decât închisoarea este o anume constatare, aceea că după ce a fost eliberat, dorind a fi primit din nou în rândul clerului, ,,toată spuma călugărilor care au fost şi ei închişi” au mărturisit împotriva sa: ,,Ştiau că eu fac în închisoare Liturghie – îşi aminteşte părintele. Ei nu făceau, ca să nu se afle şi să nu le dea drumul. Bucuria mea în temniţă a fost Sfânta Liturghie. Toate declaraţiile la adresa mea erau negative. Toate aveau ca un fel de leitmotiv, faptul că nu am ascultat, că nu m-am considerat caterisit, că făceam acolo Liturghie, predicam […]”15.

1 Predică înregistrată audio, Mănăstirea Recea, 26.06.1994.