După ce şi-a petrecut Sfintele Sărbători în penitenciarul Galaţi, părintele Ioan Iovan a fost transferat la Bucureşti în vederea anchetei. Aici, Părintele Ioan a fost pus în situaţia teribilă de a nu putea să-şi satisfacă nevoile fiziologice. Fire delicată, acesta nu admitea împlinirea acestora în celulă. Consecinţele acestui fapt au fost tulburi: nervi mistuiţi şi organism vlăguit. Totodată, modelul ,,de succes” urmat în vederea nimicirii morale şi fizice este cel al anchetelor de noapte. Realitatea era cu atât mai tenebroasă cu cât calvarul se relua de mai multe ori pe noapte1.

De asemenea, cu prilejul unui control săvârşit de însuşi ministrul de interne, generalul Alexandru Drăghici, părintele Ioan nu a permis insultarea credinţei străvechi. Acesta îşi însemnase pe perete, cu apă, Sfânta Cruce. Întrebat fiind de general ce anume l-a făcut să îndobitocească lumea la mănăstire, ca să ajungă acolo, părintele Ioan a replicat: "Aş vrea să vă îndobitocesc şi pe dumneavoastră, domnule general, cu intenţia nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, aşa cum am făcut-o la mănăstire cu oameniicredincioşi”2.

Readucerea în penitenciarul Galaţi pentru judecarea procesului

După aspre anchete, s-a judecat procesul în care sentinţa dată a fost condamnarea la moarte, comutată în muncă silnică pe viaţă, din care au fost executaţi 9 ani şi jumătate, până în 1964, data apariţiei Decretului de Amnistiere3.

Executarea sentinţei a început la penitenciarul Semicerc din Galaţi. Realitatea carcerală a avut efecte devastatoare: contractarea unui TBC ganglionar, dar şi crăparea mâinilor până la os, ca urmare a mizeriei şi frigului acerb. În ciuda tuturor relelor, zilele erau luminate de Sfânta Liturghie pe care Părintele Ioan o oficia zilnic. Cu ajutorul deţinuţilor de drept comun, se intra în posesia unei sticluţe de culoare închisă pe care scria vin tonic, dar care, în realitate, era vinul adus în mod nepermis de aceştia. Antimisul se regăsea cusut pe spatele maioului, iar ,,potirul era o cutie de medicamente din ebonită, sfinţită”4. Într-o noapte, cea de 5 februarie 1956, părintele Ioan a avut un vis covârşitor. Astfel, cum se schimbă brusc imaginile în vis, a văzut-o pe mama sa fără suflare, împrejmuită de o multitudine de flori, iar alături, cu o lumânare licăritoare, pe fratele acestuia, Aurel. Totodată, imaginea tatălui ce se perinda din cameră în cameră, plângând întristat, i-a rămas întipărită în minte5.

Mai apoi, s-a dispus mutarea părintelui Ioan în celula cu numărul 26, o celulă ,,înzestrată” cu geam şi cu căldură. Venirea doctorului Schoferman de la Spitalul Central al Penitenciarelor, într-o vizită de rutină, a culminat cu trimiterea părintelui Ioan la Spitalul Închisorii Văcăreşti. Acesta părăseşte penitenciarul Galaţi într-o maşină pe care era scris ,,Caravana Cinematografică”, cu picioarele înlănţuite şi cu mâinile încătuşate, lungit pe podea6. În această situaţie limită, părintele Ioan are certitudinea sprijinului solid, oferit de mamă: ,,M-a născut a doua oară, că m-a salvat! Din nou mă salvează! Cum? Moare ea ca să mă salveze pe mine?! Cred puternic: s-a dus la Maica Domnului. «Maica Domnului, salvează-mi copilul!»”7.

1 Idem, op. cit., pp. 38-39.