După ce în Ungaria avuseseră loc disensiuni, părintele Ioan Iovan este mutat la penitenciarul din Aiud, făcând parte dintr-un lot de deţinuţi politici cu pedepse mari, osândiţi la 20-25 de ani de muncă silnică. Aici, date fiind asprele condiţii: încăperi mici, cu paturi supraetajate, lipsa aerului, s-au declanşat bolile, dizenteria fiind nimicitoare. ,,Mireasma” ce se resimţea de la tinetă şi ventilarea, care lăsa de dorit, pricinuiau un spectacol uman macabru: "ne chinuiam să respirăm sleiţi de puteri, cu gura deschisă. Abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearceaful”1. În acele condiţii mizere, deţinuţii nu au avut parte de asistenţă socială sau medicală, iar medicul şi politrucul aveau priviri dispreţuitoare când efectuau vizita de rigoare. Aceştia rămâneau încremeniţi la uşă, năuciţi de mirosul insuportabil, exclamând: -,,Ăştia-s criminali!” Mai apoi, scârbiţi, plecau fără a acorda o minimă atenţie2. Retrăind acea epocă neagră, părintele Ioan nu poate decât să rostească plin de evlavie: ,,Doamne, este o minune dumnezeiască faptul că trăiesc!” 3

Scenele din jur erau neverosimile, ca umbrele unui coşmar, deoarece zilnic erau transportate fiinţe fără viaţă dintre deţinuţi. Gardienii aveau atitudini inumane. Astfel, când deschideau uşa să ia pe cel fără suflare, întrebau sec: -..Aici numai doi au crăpat?” 4

Din acea perioadă, părintele Ioan Iovan poartă tainic în suflet chipul unui coleg dobrogean, macedonean din Baia. Acesta, după ce a fost împărtăşit, a cuprins mâinile părintelui Ioan, sărutându-le pios şi i-a cerut să spună alor săi că a murit ca un creştin, ca un român autentic, fără a-şi trăda propria conştiinţă5.

În cartea ,,Mărturisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria”, se consemnează următoarele: ,,Altădată, eram cu Părintele Arsenie Papacioc şi cu părintele Ioan de la Vladimireşti, despre care auzisem că avea Sfintele Taine la el. Şi pentru că mă spovedisem, mă pregăteam să mă împărtăşesc. Şi i-am cerut Părintelui Ioan să mă împărtăşească. Iar el, după ce m-a pregătit, m-a împărtăşit”6.

Cu un alt prilej, sufletul învăluitor al mamei l-a salvat de la ,,marea trecere”. Suferea de dizenterie, o boală ce îi pricinuia dureri grozave. În ciuda atmosferei infernale, a impresiei constante de sufocare, a veştilor teribile despre stingerea colegilor, părintele Ioan Iovan nu încetează a se ruga, săvârşind zilnic Sfânta Liturghie. Într-o astfel de împrejurare, după ce se va fi săvârşit Prefacerea Sfintelor Daruri, în timp ce colegii intonau ,,Cuvine-se cu adevărat...”, părintele Ioan s-a prăbuşit pe ciment. După ce colegii l-au întremat stropindu-l cu puţină apă, i-a încurajat a primi Sfânta Împărtăşanie, simţind că se stinge. Viaţa părintelui Ioan era rostuită, cu adevărat, numai atunci când putea înlesni contopirea celorlalţi cu Hristos. Între deţinuţi domnea un real spirit colegial, dar şi cel de jertfă. Astfel, după ce i-a împărtăşit, a adormit, având un vis teribil. Regăsindu-se într-un amfiteatru în aer liber, de unde se putea distinge soborul mănăstirii, o voce a anunţat că va putea zări un exemplu de mamă preoteasă. Privirea se opri asupra propriei mame, pentru ca apoi să întrevadă chipul cu priviri scânteietoare al Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. În timp ce părintele Ioan privea însetat de absolut pe pruncul Iisus în braţele Maicii Sale, mama acestuia, o umilă preoteasă de ţară se uita duios, o privire ce exprima uimirea de a-l afla într-un astfel de loc. Mântuitorul şi Maica Lui împresurau cu harul Lor pe cei aflaţi în amfiteatru. Când mama părintelui Ioan a ajuns în culise, acesta s-a deşteptat, chemând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus şi mamica. Le-a redat întocmai colegilor visul, constatând cu toţii radioşi că se tămăduise. Sufletul mamei l-a re-aruncat în viaţă, ocrotindu-l7.

La Aiud, ca şi-n alte închisori, se ducea o luptă stăruitoare de ,,reeducare”, uzitându-se forme de presiuni fizice, dar şi psihice. Cei care datorită chinurilor capitulau psihic şi se,,reeducau”, negând formal convigerile proprii, beneficiau de anumite înlesniri. Părintele Ioan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt8

Închis fiind, părintele Ioan Iovan şi-a împlinit misiunea. Dumnezeu l-a apărat şi nu s-a stins în închisoare, pentru că avea un plan cu acesta. Dar şi în detenţie a rămas demn. Din acest motiv, comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o realizează, spune că a avut o conduită ,,rea”: ,,în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”9.

Petre Pandrea, comunist încarcerat, era surprins de numărul considerabil al deţinuţilor de aici, care se rugau neîncetat, în ciuda faptului că actul acesta era interzis: ,,Aici erau oameni care recitau sute de rugăciuni zilnic. Se ajunsese la rugăciunea neîntreruptă, până în pragul somnului şi reîncepută cu deşteptarea. Erau oameni cu 14 ore pe zi de rugă fierbinte. Nu greşesc când afirm că 95% din aiudeni îşi făceau, zilnic, rugăciuni. Cei mai slabi rugători aveau rugăciunea matinală, rugăciunea de noapte, rugăciunea de terci, de prânz şi cină, deci minimum cinci rugăciuni cotidiene”10.

Cu referire la acest aspect, în lucrarea intitulată ,,Crez şi adevăr”, N. Popescu Vorkuta mărturiseşte despre părintele Ioan Iovan: ,,Toţi vorbeau foarte frumos despre dânsul şi trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet şi martir al credinţei noastre creştine. Aici, în salonul cel mare de TBC-işti din închisoarea Aiud [1962], am avut ocazia să-l cunosc personal şi să mă încredinţez că, într-adevăr, era un preot călugăr plin de har şi un mare trăitor în Domnul. Dânsul a intrat în această secţie ca un real bolnav de plămâni, având chiar şi o cavernă pulmonară. Dar, cu toată seriozitatea bolii de care suferea, a refuzat tratamentul. Avea tratamentul său: RUGĂCIUNEA. Tot timpul cât am stat împreună, caverna pe care o avea nici nu a progresat, nici nu s-a închis. Era fiu de preot din Oradea şi, în afară de viaţa sa duhovnicească, tot ce se întâmpla în jurul său îl interesa mai puţin… Dimineaţa se ruga, după-amiaza se ruga, la miezul nopţii se ruga. Despre acest lucru nu mi-a spus nimeni, deoarece l-am văzut eu, personal. După părintele Sofian, a fost al doilea preot căruia m-am spovedit în închisoare şi am făcut bine, căci m-am simţit foarte uşurat”11. Părintele Ioan trăia prin rugăciunea celorlalţi, şi pentru rugăciune: ,,Am avut şi eu părinţi, am avut şi fraţi şi fii şi fiice care s-au rugat , eram după gratii şi obloane şi auzeam clopotele şi ziceam: Doamne, nu se poate ca cineva să nu zică: «Doamne, ajută-l pe părintele Ioan, acolo unde e!» şi simţeam o uşurare , o revărsare de bucurie, că aş fi vrut să cânt acolo în închisoare, şi-n lanţuri, dar erau lângă mine părinţi de copii, cu soţii, cu greutăţi şi-mi stopam această dorinţă a mea, de-a zburda, de-a mulţumi Lui Dumnezeu”12.

Comandantul Crăciun, printre alte metode de ,,reeducare”, lectura recalcitranţilor declaraţiile celor ce au consimţit a se ,,reeduca”. Nici aceia nu pot fi condamnaţi. Numai cine a experimentat teroarea spaţiului carceral comunist cunoaşte ce s-a petrecut, cu adevărat, acolo. Iar culmea necuviinţei a fost că i-a pretins părintelui Ioan a lectura din ,,Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a săvârşit acest gest nedemn. Consecinţa a fost mutarea la Zarcă, cel mai cumplit loc de pătimire din închisoarea din Aiud. Această parte a închisorii era una de nimicire lentă, cu celule mici, tenebroase şi umede13.

În ,,Mărturii...mărturii...-Din iadul temniţelor comuniste-ʼʼ, Gheorghe Andreica consemnează mărturia lui Dimcică Sima despre atitudinea demnă a părintelui Ioan la Zarcă: ,,După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi, cei de la Zarcă, într-o cameră mare. Colonelul Crăciun cu suita lui, au luat loc la masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.

Întâi ne-a privit parcă analizându-ne pe fiecare în parte. Apoi a zis:

-Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumneavoastră vrea să vină aici să-l citească? Toţi deţinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă. S-a făcut o linişte de mormânt.

Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi. Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan, duhovnicul mănăstirii Vladimireşti din judeţul Tecuci. La rândul său, ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.

- Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.

Zâmbetul, din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:

- Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!” 14

Cu privire la acţiunea de reeducare, ce avea scopul de a stârpi rezistenţa morală a deţinuţilor, părintele Nicolae Grebenea mărturiseşte în Amintiri din întuneric: ,,Într-o zi la un film eram aşezat tocmai în banca din urmă. Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireştii Tecuciului. Ştiam că e în temniţă, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătăţit şi că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăieşte. Îi admiram activitatea de la Vladimireşti, deşi fusese atât de contestat şi chiar caterisit. Totuşi, îl admiram încă. Şi iată-l acum lângă mine. Ne-am îmbrăţişat fără să ne vedem. Apoi tot timpul am discutat împreună. Mi-a descris pe larg toate marile şi minunatele întâmplări de la Vladimireşti. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desfiinţarea mănăstirii în 1954”15.

Totodată, în Raza din catacombă, părintele Liviu Brânzaş, îşi exprimă ferm convigerea că e esenţial a-i iubi îndeosebi pe asupritori, deoarece prin intermediul acestora se lucrează vrerea tainică a lui Dumnezeu. Astfel, colonelul Crăciun, devine adevărat binefăcător, trimiţându-l la Zarcă. Prin vrere providenţială, camaradul său de suferinţă devine părintele Ioan Iovan. Acesta îl întâmpină şi ridicându-şi privirea îi şopteşte misterios interpretarea numărului celulei în sens creştin: ,,-Cinci! Numărul Maicii Domnului!” 16

Aici, în teribila Zarcă, părintele Ioan Iovan îi bucura pe deţinuţi, dăruindu-le momente duhovniceşti unice: ,,Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului”17.

Totodată, Părintele Ioan venea spre cei cărora li se refuza libertatea, istorisindu-le din Vieţile Sfinţilor, dar şi dezvăluindu-le Mărgăritarele din Pateric cu toată bogăţia lor18. "La marile Sărbători ne mărturisim şi suntem împărtăşiţi de părintele Ioan cu Sfintele Taine. Ca preot şi duhovnic, părintele Ioan Iovan a fost, cu predilecţie, misionarul spovedaniei. Mulţi nu au înţeles accentul pus de el pe Taina Spovedaniei, deşi lucrul era în spiritul celei mai autentice Ortodoxii”19. În Raza din catacombă, părintele Liviu Brânzaş recreează cu ochii minţii atmosfera tainică din acea perioadă: ,,A venit primăvara. Deschidem geamul prin care se furişează miresmele noului anotimp. Dimineaţa, în timpul Sfintei Liturghii săvârşite de părintele Ioan, vin vrăbiile şi se aşază pe oblon, stând cuminţi, fără să sporovăiască. Din când în când, câte o vrabie cântă un «cip-cirip» melodios, ca un răspuns la Sfânta Liturghie. Părintele aruncă din când în când. câte o privire spre enoriaşii înaripaţi. În mod miraculos, când se termină Sfânta Liturghie, vrăbiile dispar în linişte, una câte una”20. De asemenea, părintele Liviu Brânzaş mulţumeşte din adâncul sufletului Divinităţii, că a avut prilejul de a sta în celulă cu duhovnici în toată puterea cuvântului, care l-au îmbogăţit spiritual21. Despre rolul hotărâtor al acestora în creşterea în duhul curatei ortodoxii, se vorbeşte şi în cartea semnată de Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată: ,,Despărţirea aducea, în plan divin, câştiguri duhovniceşti mai mari şi mai frumoase pentru Liviu Brânzaş: părintele Dumitru Stăniloaie, părintele Ioan Ageu, părintele Ioan Iovan, de la Vladimireşti, şi alţi duhovnici ai Ortodoxiei, pe care Dumnezeu înadins îi trimisese în temniţă; aceştia l-au crescut în duhul ortodoxiei strămoşeşti”22.

La Aiud, între numeroase personalităţi duhovniceşti ale vremii, îl întâlneşte şi pe teologul de excepţie, părintele Dumitru Stăniloaie. ,,Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”23.

1 Idem, op. cit., p. 59.