"Să revin la pilonul ăsta din Ardeal. Am picat aici la Târgu-Mureş, vrem să facem un târg care să fie valabail nu numai pe Mureş,ci şi pe Târnave, şi pe Crişuri, şi pe Dâmboviţa, şi pe Dunăre, şi pe tot ce-i suflare românescă, adică bucuria noastră ar fi aceea că din răsadul Maicii Domnului, care vedeţi cum a lucrat! Ea lucrează, ce-ar putea face maica stareţă fără mâna Maicii Domnului. La ora aceasta să vezi totul gătit, trebuie să vezi dincolo pe Maica Domnului, care a concentrat toţi îngerii, adică vreau aici să fac un locaş care, la rândul lui, locaşul să dea alte locaşuri, alte pâlcuri sau nuclee, alte locuri sfinte în care oamenii să vină ca aici, la dorul după Dumnezeu. Sunt, le văd, sunt persoane în doliu, eu sunt încredinţat că vin aici, fiindcă, venind se agaţă sufletul celor trecuţi de sufletul lor, se uşurează şi cred în ceea ce am spus eu că aici se întâlneşte cu sufletul celor morţi. Ei văd fidelitatea şi văd devotamentul şi se bucură, iertaţi-mă! Nu atât pentru fidelitatea faţă de el sau de ea, cât faţă de Dumnezeu, că acest Dumnezeu îl ajută şi pe cel răposat, şi pe cel sau cea vie. Iată pentru ce toată Sfânta Liturghie este o comoară, este o comoară.

Astăzi am simiţit eu că, pe dumneavoastră, trebuie să vă îmbrăţişez aşa, în nişte cuvinte, pentru că Dumnezeu de data aceasta a spus răspicat: «Cel care mă va mărturisi şi Eu îl voi mărturisi, cel care nu, şi Eu mă voi lepăda». Hai să-L mărturisim, iubiţi credincioşi! Prin ce? Prin viaţa noastră curată, cu frică de Dumnezeu, prin viaţa noastră cinstită. Să se cunoască că aceştia merg la mănăstire, chiar dacă odată cu aceasta primesc şi afrontul sau ironia: «Sfinţii aceştia, pocăiţii aceştia merg la mănăstire!» La aceasta am primit răspuns de la Mântuitorul: «Nu este vrednic de Mine acela care nu îşi ia crucea să-Mi urmeze». Şi asta-i crucea: să fii defăimat începând cu soţiorul tău, cu soţia ta, cu copiii tăi, cu părinţii tăi, cu colegii tăi, cu superiorii tăi, cu inferiorii tăi! Iertaţi-mă, că vă voi spune un lucru de care îmi pasă mie! Pentru toţi îi valabil: Ce ne pasă nouă că ne judecă cineva când noi suntem alături de Dumnezeu, când noi am aflat credinţa cea adevărată, am luat duhul cel ceresc, am primit pe Dumnezeu, îl avem în noi, busola busolelor, lanternă a lanternelor! Scumpii mei, cu această lanternă să facem lumină şi în iadul vieţii noastre de aici. Nu disperaţi, nu vă deznădăjduiţi, vă rog, că ce-i valabil astăzi, nu-i şi mâine, poimâine, peste o lună sau peste un an. Nu vă descurajaţi! În toate privinţele, cereţi ajutor lui Dumnezeu şi Maica Domnului nu va înceta să vă ajute!”1

În ,,Mărturisitori pentru Hristos”, Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ scria: ,,În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionară, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea. I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire”. 2 De altfel, cuvântul părintelui profesor Ilie Moldovan a fost unul hotărâtor, date fiind argumentele pertinente oferite: "Părinte, ştiu ce aţi făcut în închisoare, dar şi la Plumbuita. De aceea vă rugăm să faceţi şi în Transilvania o lucrare de înduhovnicire a neamului românesc. Neacceptând, nu ştiu ce veţi răspunde în faţa Dreptului Judecător!”3

Astfel, cu binecuvântarea entuziastă a arhiereului, s-a clădit un nou lăcaş sfânt, mănăstirea Recea, în comuna Ungheni, lângă Târgu-Mureş. În toamna anului 1991, pe acest tăpşan dăruit cu o multitudine de melci şi de scaieţi, s-a ivit o minusculă ceată, cercetând cu privirea ziduri odinioară începute, dar neterminate încă. Cea care îl secunda constant pe părintele Ioan este fiica duhovnicească dintotdeauna: Mariana Chichernea. Din acest moment, începe odiseea duhovnicească ce este dificil de egalat în România de astăzi4. La sfârşitul anului 1991, începe efectiv această odisee, însă, de fapt, cu mult timp în urmă, fusese aruncată sămânţa, de pe vremea când inginera Mariana Chichernea ajunge să-l cunoască pe părintele Ioan Iovan, la momentul respectiv, asuprit de regimul comunist5.

Obştea îşi găsise adăpost într-un corp de chilii modest. Aici frigul domnea, iar spaţiul era limitat. Maica stareţă îşi aminteşte cu privire la acel moment următoarele: ,,Îngrijorarea şi tristeţea pluteau peste noi. Frigul şi lipsurile puteau duce la îmbolnăvirea vieţuitorilor viitoarei mănăstiri”6. ÎPS Andrei a făcut un gest generos, oferind maicilor posibilitatea achiziţionării unei Dacii. Este vehiculul care a purtat-o pe maica stareţă prin întreaga ţară, astfel reuşind să găsească sprijin pentru mănăstire. De altfel, la un drum în vederea procurării proviziilor de iarnă, are loc o răsturnare impresionantă la Luduş, astfel salvându-se din grave accidente7.

Referindu-se la acel moment maica stareţă preciza în articolul Căldura de la Recea, publicat în Lumea credinţei – Magazin ilustrat: ,,Mă respingea fără ezitare oraşul Târgu-Mureş. Veneam din Bucureşti, unde trăisem deja 58 de ani şi aveam o mamă de 80 de ani. În plus, îmi era necunoscut, pustiu şi vitreg. Durerea despărţirii de un oraş căruia îi lăsasem tot sufletul, apoi teama de necunoscut, multitudinea lucrurilor ce trebuiau făcute, schimbarea mediului social, toate erau de natură a-mi produce o mare îngrijorare. De cealaltă parte era părintele Ioan, pe care îl cunoşteam de aproape 35 de ani, timp în care i-am fost cea mai apropiată persoană în multele lui necazuri. Am considerat că nu se cuvenea să-l părăsesc nici în acest moment de grea încercare”8.

Toate acestea au rămas în urmă odată cu depunerea voturilor monahale la data de 13 octombrie 1991, în prezenţa părintelui Ioan. Maica Cristina rememorează acele momente: ,,La început dormeam pe o somieră adusă din sat, aşezată direct pe beton, iar în jurul ei erau îngrămădite baloturi cu genţi şi lucruri personale, ale părintelui şi ale mele, printre care mişunau şoareci. Un pled roşu ţinea loc de geam. Lângă somieră era un scaun rupt. Totul avea un aspect deprimant, de coşmar, un veritabil azil de noapte. Dacă se mai ia în seamă şi faptul că soborul (2 maici şi 25 de surori, 2 preoţi şi un călugăr) dormea pe scânduri aşezate pe bolţari, lipsind paturile şi orice alt mobilier, imaginea este clară”9.

De la acest moment şi până a se ivi mănăstirea, drumul a fost extrem de anevoios. În anul 1994, au avut loc două evenimente semnificative: încheierea construcţiei cetăţii de chili şi a stăreţiei, realizată în formă de «L», dar şi vizita memorabilă a Patriarhului Teoctist, acompaniat de Partenie al III-lea, Patriarhul Alexandriei şi de un alai de ierarhi. Mai apoi, a fost demarat, cu însufleţire, proiectul marii biserici”. ,,Mireasa de piatră” cu o lungime de 30 de m., lată de 15 m. la abside şi o înălţime de 23 de m., a fost construită într-un an. În anul 1997, s-a finalizat încălzirea din pardoseala de marmură a lăcaşului prin radiaţie şi finisajul în linii mari.

Este considerabilă lista sponsorilor: firme şi instituţii care au sprijinit acest demers. Anul 1997 este anul ridicării portalului de la intrare, a Muzeului (de artă şi civilizaţie tradiţională, dar şi de cultură bisericească) al finalizării bisericii din deal. Sediul Universităţii de Vară ,,Nicolae Popovici” este locul unde cultul întâlneşte cultura. Iniţiativa acestui demers aparţine părintelui Ilie Moldovan10. Scopurile Universităţii de Vară de la Recea se întrezăresc din cuvintele părintelui profesor doctor Ilie Moldovan: ,,Nu intenţionăm să-i încărcăm pe studenţi cu o droaie de cunoştinţe noi, ci să fie învăţaţi să gândească ei înşişi. Şi două sunt direcţiile de educaţie şi acţiune. Restabilirea relaţiei fireşti dintre om şi natură, prin redeşteptarea sentimentului religios, resuscitând responsabilitatea faţă de mediu, şi recuperarea vârstei paradisiace, coborând spre spiţa etnică…”11.

Ceea ce dă o notă aparte bisericii este însă pictura în mozaic a acesteia. Maica stareţă Cristina redă în articolul Căldura de la Recea, publicat în Lumea credinţei – Magazin ilustrat, povestea acestui mozaic. Înaltul Andrei al Albei Iulia rânduise ca biserica să fie pictată în frescă de un pictor, care se afla în America la acea dată cu un contract. De altfel, maica stareţă Cristina îi mărturisise acestuia că vede biserica în mozaic. Replica arhiereului a fost realistă: ,,Maică, dacă o să puteţi să faceţi hramul de afară în mozaic, este suficient”12. După ce se scursese un an, iar pictorul nu sosise, s-au făcut demersuri pentru a se găsi un alt pictor. Astfel, Viorel Maxim realizează o pictură pe frescă ,,Adormirea Maicii Domnului”. Maica Cristina consideră că proba nu este mulţumitoare şi îi spune acestuia: ,,Te rog să lucrezi mai neobizantin, pentru că acum credinciosul are nevoie de foarte mult frumos. Or, el dacă vede sfinţii ostoiţi de suferinţă, de post, de rugăciune, contorsionaţi, nu-l va atrage nimic la acea biserică. Trebuie să creăm ceva care să atragă sufletul omului acestuia, imediat. El trebuie să înţeleagă ceva încă de pe pereţi. Sfinţilor trebuie să le arăţi sufletul frumos, nu trupul”13. Totodată, când maica stareţă Cristina

i-a spus acestuia despre intenţia de a picta biserica în mozaic, acesta a exclamat entuziast: ,,Exact acelaşi lucru îmi doresc şi eu, cu toată ardoarea!”14 Firma cu care s-a lucrat a fost găsită la Veneţia: firma ,,Angelo Orsoni”. Pe pereţii bisericii se regăsesc miliarde de piese de mozaic, care au costat enorm. S-au uzitat 12.000 de kg. de mozaic, iar 1.000 de kg. de mozaic veneţian valorau 500 de milioane de lei la acea dată. Astfel, se îmbogăţeşte patrimoniul naţional, deoarece ,,Aici este singura biserică din Europa – şi cea mai mare – lucrată integral în mozaic”15.

După ce s-au scurs patru ani extrem de grei, în care s-a pictat biserica, sfinţirea acesteia este clipa împlinirii şi a bucuriei. La evenimentul care a avut loc în 7 septembrie 2003, au fost prezenţi înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe: Patriarhul Teoctist, Petros al VII-lea al Alexandriei, Înalt Prea Sfinţitul Andrei, nenumăraţi mitropoliţi, episcopi, preoţi, dar şi o multitudine de creştini16. Părintele Ioan, rostind un scurt cuvânt de întâmpinare a precizat: ,,Mai este un dar, pe care cei prezenţi la această sfinţire îl primesc; este sfinţenia prezenţei Euharistice a lui Dumnezeu, alături de sfinţi ierarhi, preoţi şi diaconi, împreună cu poporul dreptcredincios, într-o unitate de duh creştinesc şi românesc”17.

În anul 2007, mănăstirea a fost binecuvântată de Maica Domnului, prin Brâul purtat de Ea. Cu acest prilej, părintele Ioan a exprimat următorul îndemn: ,,Scumpii mei, prezenţa Maicii Domnului alături de Hristos Euharistic de pe Sfânta Masă este culmea fericirii noastre. De această culme, vă rog, vă îndemn, vă leg să nu uitaţi niciodată. Să nu vă întoarceţi nici să vă întoarcă cineva de la acest drum”18.

Părintele Ioan, împlinindu-şi rolul de duhovnic, se predă cu totul voii dumnezeieşti ,,de a iubi, şi de a ierta cu discernământ sufletele oamenilor, de a-i apropia cât mai mult de Trupul şi Sângele Lui”19. Totodată, insistă asupra importanţei reale a jertfei pastorale a fiecărui preot: ,,Fără lipsă de modestie, trebuie să recunosc că devotamentul, zelul şi truda de a sta în scaunul de spovedanie aproape întreaga zi pentru a îndruma sau a întări sufletele căzute în deznădejde, mi-au dat mari satisfacţii. Pentru că, ce te poate mulţumi mai mult ca duhovnic decât a ajuta aceste suflete să înţeleagă drumul adevărat al mântuirii? Şi, întorcându-mi ochiul înăuntru şi dând la o parte straturile anilor, îmi apare luminos sentimentul iubirii şi al dăruirii totale pentru mângâierea aproapelui, căruia îi lipseşte o îngrijire duhovnicească mai atentă, însoţită de exemplul personal”20. Cu referire la acest subiect, părintele Ioan Iovan afirmă în predica Întoarcerii Fiului risipitor: ,,Aşa va fi la Dumnezeu, şi aşa este la Dumnezeu, aşa mănăstirea Recea, învaţă tot pogorământul. Noi facem un pogorământ. Scuzaţi-mă, înghiţim de multe ori judecata şi osânda colegilor, că dezlegăm uşor. Este, este, eu i-aş trimite pe fiecare la pilda cu Fiul risipitor. Şi aş mai adăuga ceva, l-aş aminti pe Sfântul Moise Arapul.

Dacă a fost cineva păcătos şi criminal, ăsta a fost Moise Arapul. Ce nu făcea, ce crime, ce violuri, ce furturi, ce tâlhării? Deschideţi ziarele, că le vedeţi şi la noi, din păcate, mai mult se scrie de aceştia. N-am pomenit aşa ziare, numai de aceştia să spună, destul de rău, acestea ce citesc. Scumpii mei, şi aşa merge el, şi dând lovitura şi-a adus aminte că e un călugăr la care vine lume multă. Logic, a zis el, în logica lui de tâlhar, «mă duc că acela sigur are bani. Şi a lui adunaţi, dar şi pomelnice, dacă zice ceva, termin cu el şi mă duc». Intră, se închid uşile şi începe noaptea, opereză. N-a găsit nimic şi atunci se gândeşte să plece, dar nu mai găsea uşa, nu mai găsea uşa pe unde să iasă. «Măi, dar nu pe aici am intrat? Nu-i, nu-i, nu-i!» Atâta l-a învârtit satana, dar eu cred că şi Dumnezeu a îngăduit, până când s-a luminat de zi şi harnicul şi silitorul părinte, duhovnicul, bătrânul acela, când a ieşit, l-a văzut acolo. Am uitat să vă spun: văzând că nu are ieşire, copilului acestuia rătăcitor şi risipitor, îngerul i-a dat în cap asta:« Măi, asta-i pentru păcătoşenia mea, de aceea nu pot ieşi. Mă hotărăsc să nu mai fur, să nu mai fac nimic, să mă duc în mănăstire». Apare părintele: «ce-i cu tine fiule, ce-i cu tine?» Ştia că n-a venit la spovedanie la ora aceasta, şi atunci el şi-a spus tot şi a fost primit în mănăstire, scumpii mei, şi atât de mult a sporit, încât i-a dat Dumnezeu darul predicii, al vorbirii, al convingerii. El venea cu argumentul lui: «Taci, nu mai spune că nu se poate, că nu m-ai întrecut pe mine în fărădelegi şi uite, uite-mă pe mine în haină călugărească!» Rogu-vă, din suflet, şi închei: staţi mai departe aşa cum zice Pavel: «Cel ce stă, să ia aminte să nu cadă!» Nu vă lăsaţi ispitiţi, nu începeţi să răciţi mersul la biserică, la mănăstiri, pentru că ştii ce repede te ia, uşor, uşor te dezvaţă, până când ajungi pe urmă să-ţi fie ruşine, să te întorci de unde ai plecat.

O rog pe Maica Preacurată să vegheze la sufletele dumneavoastră până la sfârşit! Amin”21.

De altfel, Ieromonahul Ioan Iovan află temeiuri incontestabile pentru practica împărtăşirii creştinilor cât mai des cu putinţă, consultându-se cu teologi de excepţie ai Ortodoxiei româneşti: Dumitru Stăniloaie, Ene Branişte, dar şi cercetând textele Sfinţilor Părinţi. La Mănăstirea Recea, se păstrează şi astăzi cu sfinţenie această practică duhovnicească străbună, tot astfel cum zice psalmistul:« Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul»22.

 1 Predică înregistrată audio, Mănăstirea Recea, Flămânzirea Apostolilor.